Amintiri despre o familie mărturisitoare

Părintele Ioan Sabău – unul din marii preoţi şi propovăduitori din Ardealul cel mult-încercat. S-a născut în 1914, în pragul primului „mare fratricid mondial”. A studiat Teologia la Cernăuţi (unde i-a fost coleg şi prieten Ieromonahului Adrian Făgeţeanu), însă formarea sa de căpătâi – după cum singur o mărturiseşte – s-a făcut în „academia duhovnicească” a temniţelor stăpânirii fără-de- Dumnezeu, adevărate „ferestre către Cer”, în care a petrecut peste 13 ani – în mai multe perioade de detenţie.

Acolo a avut binecuvântarea de a-i cunoaşte pe unii ca Părintele Dumitru Stăniloae sau Nichifor Crainic. În acele vremuri de prigoană, săvârşeşte o adevărată minune: ridicarea unei biserici în satul Vinerea din judeţul Alba (pentru care, de altfel, a fost „răsplătit” cu opt ani de temniţă grea). După ieşirea din închisoare, rămâne neclintit în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii, în 2009 – fără să ţină seamă de boală, vreme sau alte împrejurări potrivnice.

Întru pomenirea sa, vă înfăţişăm în cele ce urmează prima parte a mărturiei unuia dintre fiii săi duhovniceşti, Părintele Cristian, despre această familie care „lupta cea bună a luptat şi credinţa a păzit”.

Se împlinesc în această lună, pe 16 februarie, patru ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre cei mai mari preoţi pe care i-a avut Ardealul: Părintele Ioan Sabău. La începutul lunii viitoare, pe 4 martie, este pomenirea vrednicei între preotese Alexandra Sabău.

Cum am ajuns să cunosc această familie? Printr-o minune: Maica Domnului a fost cea care mi-a mijlocit unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodată – iubirea acestor oameni deosebiţi, cărora nu sunt vrednic a le mulţumi pentru toate câte au făcut pentru mine. Din nefericire pentru mine, prea puţine am învăţat în preajma acestor oameni…

Părintele Ioan a fost un om al Duhului, care a trăit mai mult în cer decât pe pământ – şi, ca să dovedesc acest lucru, o să povestesc o întâmplare. Era pe la începutul lui iulie, şi Părintele a fost chemat la o înmormântare într-o parohie vecină (nu cred că a refuzat  vreodată pe cineva, oricât de bolnav ar fi fost; doar dacă starea fizică nu-i permitea, atunci refuza cu durere).

Seara la cină, în timp ce mâncam, dintr-odată mă întrebă: „Care este a doua paremie de la Sfântul Atanasie Athonitul?”. Am rămas uimit; m-am dus de-am luat Mineiul pe iulie şi am citit paremia… Apoi l-am întrebat dacă tot timpul se gândeşte la Dumnezeu, că şi eu mi-aş dori acest lucru. Mi-a răspuns să nu mă lăcomesc la darurile altora, că le pierd pe ale mele…

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 49 (Februarie 2013)