În cele ce urmează veţi citit o mărturie mai puţin obişnuită: cea a D-nei Felicia Butnaru din Rădăuţi, despre cele din urmă zile din viaţa mamei sale. Aceasta s-a învrednicit, în moarte clinică fiind, să vadă cereştile taine – atât desfătările raiului, cât şi „păcatele care înainte mea sunt pururea” cf. Psalm 50:4, printre care se numărau pruncii avortaţi în tinereţe… (R.H.)

 

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 17 ianuarie 2009, mi s-a transmis prin telefon că mama se simte rău. Când am ajuns la ea, am găsit-o într-o stare de somnolenţă şi moleşeală. Am chemat Salvarea şi am plecat cu ea la spital. În secţia de triaj şi-a revenit. Recunoştea din nou pe cei din jur; a vorbit cu Doamna Doctor Ciucă, care a decis să o interneze. În salon i s-a făcut din nou rău. Au dus-o de urgenţă, cu pat cu tot, la reanimare, unde de două ori aparatele au indicat că inima a încetat să-i mai bată.

De fiecare dată i-am aprins lumânarea. Medicii au hotărât să o intubeze şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, au reuşit să-i pornească din nou inima. Au dus-o în secţia de reanimare de la chirurgie, unde au monitorizat-o. Spre seară, am pus capul meu lângă fruntea ei, la ureche, şi i-am şoptit: „Mica, te rog, deschide ochii”. A început să clipească şi a deschis ochii.

De vorbit nu putea să vorbească, pentru că avea un tub băgat până în trahee, dar, în această perioadă, arăta cu mâna la spate, număra ceva pe degete, îşi făcea sfânta cruce şi ridica mâinile în sus, cu toate că avea perfuzii. Sâmbătă am vorbit cu părintele ei duhovnic, Părintele Vartic de la Marginea, şi i-am comunicat starea ei. Duminică, mama mi-a spus să-l rog pe Părintele să vină să o spovedească.

Citiţi articolul integral în Revista Familia Ortodoxă nr. 48 (Ianuarie 2013)