Cum a fost hărţuită sexual o fetiţă din clasa a VI-a
de la Colegiul Naţional „Dinu Lipatti”

Ni se strânge inima şi ne îngrozim când auzim despre creşterea fără precedent a agresivităţii şi promiscuităţii în rândul adolescenţilor. Şi ne întrebăm, uimiţi, unde vom ajunge, atunci când aflăm că astfel de lucruri se petrec nu sub ascunzişul nopţii, după blocurile unor cartiere lăturalnice, ci în miezul zilei, în plin centru al capitalei, la o şcoală de renume – Colegiul Naţional „Dinu Lipatti”!

V. este o fetiţă delicată, elevă în clasa a VI-a, remarcabilă prin atitudinea ei demnă şi cuviincioasă. Tocmai de aceea un grup de băieţi, crezând că îşi pot bate joc de ea, au hotărât să o hărţuiască pe această fetiţă.
V. împreună cu mama ei au stat de vorbă cu noi, din dorinţa de-a trage un semnal de alarmă asupra mizeriilor care se întâmplă în şcoli şi de a trezi conştiinţele acelor părinţi care pot şi vor să mai facă ceva pentru a schimba lucrurile…

Mărturia fetiţei:

„M-am rugat la Maica Domnului să mă ajute să nu iau bătaie”

– Stăteam pe bancă la ora de sport şi mă uitam împreună cu un coleg la tableta acestuia, când, pe neaşteptate, un alt coleg, M., a venit şi s-a urcat peste mine, pe la spate. Eu am simţit că vrea să-mi facă ceva, şi atunci am sărit şi l-am luat la alergat, dar nu am reuşit să-l prind. M-am întors la banca pe care stăteam şi el a venit apoi să dea cu piciorul în mine. L-am prins şi l-am bătut – i-am tras câteva palme peste claviculă şi în spate.

Cum te-ai simţit în acel moment în care s-a năpustit asupra ta?
– Îngrozitor.

De ce crezi că s-a comportat aşa?
– Pentru că M. şi prietenii lui au vrut să-şi bată joc de mine.

Se mai întâmplă în clasa ta astfel de lucruri?
– Da, este un grup de băieţi care fac gesturile acelea aproape zilnic, le iau pe fete şi mimează ştiţi ce…

Dar fetele nu zic nimic?
– Sunt unele cărora le place şi acceptă aceste lucruri, se mai şi pupă cu ei. Este una, care e mai micuţă, cât jumătate din mine, încearcă să se ferească, încearcă să mai dea în ei, dar e cât jumătate din mine…

Tu nu te-ai temut să dai în el?
– Deloc! (pe un ton foarte sigur şi hotărât). M. e mult mai scund. Apoi au venit mai mulţi să mă bată, dar le-am zis: „Dacă îndrăzneşte careva să pună mâna pe mine, zob îl fac!”. Iar ei au început să bată în retragere. Apoi am fost la baie să mă spăl pe faţă, eram toată roşie, ardeam toată…

Te-ai rugat vreun pic în acele momente?…
– În acele momente, când erau toţi în jurul meu, m-am rugat la Maica Domnului să mă ajute să nu iau bătaie de la ei.

De ce crezi că se întâmplă lucruri atât de murdare în clasa ta?
– Eu cred că băieţii sunt obsedaţi din cauza televizorului.

Cum ţi-ar plăcea să fie fetiţele de azi?
– Ca pe vremuri. Am mai văzut în filme cum erau fetele: cuviincioase, nu se purtau urât, nu se pupau toată ziua, pe toate drumurile, aveau o anumită decenţă în comportament, în ţinută…

Mărturia mamei fetiţei:
„Problema cea mare este că se întâmplă zilnic astfel de lucruri”

– Ştiţi, jumătate din clasa ei sunt ţigani. Şi sunt foarte uniţi. În momentul în care au fost întrebaţi ce s-a întâmplat, toţi au negat că băiatul respectiv a făcut aşa ceva – şi V. a fost pusă într-o situaţie foarte proastă. Rezulta că ar avea ea ceva probleme la cap. Nu recunoştea nimeni nimic din cele întâmplate. Toţi declarau că V. l-a bătut degeaba pe M. Şi mai apoi, încet-încet, au început unii copii să recunoască.

Problema cea mare este că se întâmplă zilnic astfel de lucruri… În clasă este o fată care acceptă şi îi place să fie supusă unui astfel de tratament – practic imită actul sexual în clasă, de faţă cu toţi colegii. Pe celelalte colege care nu acceptă aceste gesturi, grupul de băieţi le bate şi le sileşte să accepte.

S-au mai primit astfel de reclamaţii din partea altor fetiţe hărţuite?
– Nu. Până acum nu a spus nimeni nimic. Fetiţele supuse acestui tratament umilitor şi înjositor s-au temut să povestească acasă părinţilor lor prin ce trec. Abia după incidentul acesta cu V. s-a dat în vileag totul.

Dar V. nu vă spunea ce se întâmplă la şcoală?
– Ea îmi spunea că băieţii fac gesturi murdare, dar eu nu am înţeles despre ce este vorba, în ce constau aceste gesturi murdare. Şi m-am îngrozit în momentul în care am aflat. Se sărută băieţii cu fetele pe gură, imită actul sexual în clasă, de faţă cu toţi colegii! E un regim de teroare în acea clasă. Acel grup de ţigani le bate sau le ameninţă pe fetele care nu vor să facă ce vor ei. Nu înţeleg  de ce diriginta şi profesorii nu iau atitudine, de ce trebuie ca fetiţele şi băieţii crescuţi acasă frumos de către părinţii lor să vadă mizeriile acestea, zi de zi? V. îmi spunea că fac gesturi obscene, dar i-a fost ruşine să detalieze, să fie mai explicită…

Cum s-a simţit V. după cele întâmplate?
– A fost foarte marcată… Zile bune după acel incident avea o senzaţie de scârbă şi îi era ruşine să se întâlnească cu profesorii care aflaseră ce s-a întâmplat.

Colegele ei nu au spus acasă nimic din cele ce pătimesc la şcoală. De ce credeţi că V. a avut curajul să vă povestească totul?
– Pentru că ea nu a acceptat niciodată aşa ceva. Celelalte colege, unele de teama băieţilor, altele pentru că au acceptat să fie umilite, s-au temut să dezvăluie părinţilor lor ce se întâmplă. Ea m-a sunat imediat, şi era foarte tulburată şi plângea. Îmi spunea că tremură de nervi şi de tulburare.

Cum ar trebui cultivată o relaţie părinţicopil, astfel încât copilul să fie deschis, să spună acasă ceea ce părinţii ar trebui să ştie?
– Să nu-l certe pentru ce nu este vinovat, să-l încurajeze să spună ce are pe suflet, să-i împărtăşească copilului din experienţa sa de viaţă… Eu i-am povestit multe din cele prin care am trecut. Pe vremea mea, în şcoală nu se întâmplau astfel de lucruri. Dar când eram tânără, în fabrică, băieţii le luau de mijloc pe fete – şi ele erau încântate. Eu nu am acceptat niciodată astfel de lucruri. Dar odată a venit un băiat să-mi pună mâna după mijloc; eu m-am întors să-l pocnesc, el s-a speriat şi-a fugit, iar eu am aruncat cu ciocanul după el. I-am spus fetei mele această poveste şi altele asemănătoare.

V. ne-a povestit cum l-a bătut pe colegul ei, M., pentru gestul făcut. De unde are V. atâta forţă şi curaj în ea?
– Nu ştiu… probabil că le-a moştenit. Şi probabil şi încurajată de mine. Eu i-am spus de când era mică (pentru că a mai avut conflicte cu băieţii în clasele I-IV), i-am zis că e interzis să se bată cu ei indiferent de motiv, dar dacă – pentru că mi-a spus că îi pun mâna pe fund – unul îşi permite să-i facă aşa ceva, îi dau voie să-l bată, şi chiar o încurajez. Am învăţat-o să nu permită nimănui să-i facă aşa ceva, să o înjosească şi să o umilească aşa. Şi ea a ascultat.

Ce atitudine aţi luat după ce aţi aflat ce s-a întâmplat cu V.?
– I-am anunţat pe părinţii celorlalţi colegi – nu numai pe părinţii fetiţelor, ci şi pe cei ai celorlalţi colegi, pentru că sunt şi băieţi buni şi cuminţi în clasă. Le-am spus că nu este normal pentru copiii noştri să audă şi să vadă tot felul de mizerii. Dacă M. şi prietenii lui nu sunt capabili să se poarte normal, să-i ia şi să-i ducă în altă parte. Mama unuia dintre băieţii cuminţi mi-a spus că anul trecut s-a întâmplat şi cu băiatul dânsei acelaşi lucru care s-a întâmplat cu V. Înţelegeţi la ce mă refer. A discutat cu una dintre profesoare despre problema dânsei, dar i s-a spus că respectivul băiat are „instrumentul” foarte bun şi este capabil să-i dea pantalonii jos copilului ei! Cumplit răspuns venit din partea celei care ar trebuie să educe…

Credeţi că dacă părinţii ar fi uniţi s-ar putea schimba situaţia?
– Cred că da. Ăsta e neajunsul nostru, că nu suntem uniţi! Ţiganii au fost foarte uniţi, au minţit cu toţii când au fost întrebaţi despre ce i-a făcut M. fetiţei mele şi a reieşit că V. ar avea o problemă la cap, că spune lucruri pe care nu le-a văzut nimeni.

Deci noi nu avem curajul să luăm atitudine…
– Asta e o problemă mare, că nu avem curaj. De ce să n-ai curajul? – că dacă ne-am uni toţi, nu ar mai îndrăzni nimeni să ne facă rău. Eu chiar am vorbit cu un nepot al meu, care lucrează în jandarmerie, şi mi-a spus că dacă se face o plângere scrisă la poliţie, ei pot să vină să facă nişte raiduri prin şcoală. Şi atunci vor fi puşi frumos la respect. Eu chiar o să fac lucrul acesta, pentru că acei ţigani nu ascultă de nimic, pentru ei nu există lege… Ei fac legea acolo. Şi asta nu-i posibil. Asta le-am spus şi părinţilor: dacă ne unim, n-or să mai aibă curaj! Hai că pe unul îl ameninţi, spre exemplu au început să o intimideze pe V. că „o taie” – dar dacă suntem jumătate de clasă, toţi împotriva lor, doar n-o să-i taie pe toţi copiii, ce-o să le facă tuturor? Ţiganii sunt şi laşi, dacă eşti foarte hotărât cu ei, cedează.

Să revenim la firul poveştii. Ce s-a întâmplat după ce aţi anunţat părinţii?…
– Am vorbit cu toţi părinţii şi ne-am hotărât vinerea, când e dirigenţie, să mergem şi să ţinem şedinţă cu părinţii. Diriginta, profesoară de franceză, ne-a dat pe noi afară, pe motiv că nu trebuia să venim, că ea nu anunţase nici o şedinţă! Dar a lăsat în schimb să intre două ţigănci care s-au luat de fete. V. era pur şi simplu intimidată, terorizată. I-am şi spus dirigintei – cum le-a permis ţigăncilor să intre şi să ne intimideze copiii, după ce pe noi ne-a dat afară?!… Pentru mine este foarte clar cum este cu diriginta.

Astăzi, în loc să ţină ora de franceză, a luat copiii şi i-a dus la o serbare, chipurile „de Crăciun”, organizată de cei de clasa a VIII-a. Acolo s-a făcut semnul necuratului cu mâna, s-au cântat cântece deocheate (inventate de ei, probabil), cu Moş Crăciun. Deci pur şi simplu a fost o profanare, la care copilul meu a fost obligat să asiste. Cu ceva timp în urmă au participat la Halloween… Normal ar fi să fie întrebaţi şi părinţii dacă îşi lasă copiii la astfel de serbări.

Din cele ce ştiţi dumneavoastră, în alte clase de la Colegiul „Dinu Lipatti” se întâmplă astfel de lucruri?
– Se poate, pentru că pe holurile şcolii – asta mi-a spus un gardian, a văzut cu ochii lui – se vizionează filme pornografice pe tablete. Sunt măsuri care trebuie luate nu numai în clasa ei, ci în toată şcoala. Deci copiii noştri, dacă ies să meargă la toaletă sau pe hol, să mănânce un sandviş, dau cu nasul în toate porcăriile. Mi-aduc aminte, când era V. mică, în clasa a II-a, când am intrat la un moment dat în şcoală cu ea de mână, erau doi, unul şi una, claie peste grămadă pe calorifer – n-aveai nici loc să treci, fiind holul strâmt. Eu m-am luat de ei: „Ce faceţi aici?”. Atunci a trecut un profesor căruia i-am zis: „Domnule profesor, cum puteţi să treceţi pe lângă ei, e normal să se întâmple aşa ceva în şcoală?! Nu pot să mai intru cu copilul meu în şcoală?…”. „A, doamnă, degeaba!”. La fel spun şi părinţii: „Degeaba facem reclamaţie, că tot n-o să se întâmple nimic. Toţi sunt corupţi!”. Nu e degeaba, trebuie să avem curaj! Cu rugăciune şi cu binecuvântare de la duhovnici, trebuie să avem curaj să facem ceva. Ceva trebuie schimbat. Nu există „degeaba”! Dacă ne unim, nu e nimic degeaba…

Că tot aţi amintit de rugăciune… Mulţi zic că noi, fiind creştini, ar trebui să ne retragem, să ne rugăm mai mult şi să lăsăm ca Dumnezeu să lucreze. Cum vedeţi acest lucru?
– Asta este o eroare. Nu aşa „lucrează” Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută, iar noi trebuie să punem mâna să lucrăm. Îmi amintesc de un episod care s-a petrecut la Mănăstirea Sihla. Eram cu o prietenă şi, după ce am ieşit de la biserică, trebuia să coborâm la Sihăstria. Şi venise un grup de golani, erau 4-5, care urlau pur şi simplu, făceau ca toate animalele pe sus, pe la bisericuţa mică, pe urmă s-au dus spre peşteră. Nouă ne-a fost frică să nu ne întâlnim cu ei prin pădure, în drum spre Sihăstria. Şi ne-am întors la Părintele Pahomie, Stareţul mănăstirii, şi i-am spus: „Părinte, daţi-ne o binecuvântare, ca să nu se întâmple nimic rău până coborâm!” (pe golanii aceştia îi auziseră şi Părinţii). Iar Părintele Pahomie se întoarce către un frate: „Frate cutare” – şi unde nu apare un frate de vreun metru nouăzeci! – „ia o bâtă şi condu surorile astea un pic mai încolo!”. Deci asta a fost „binecuvântarea”, foarte practică, foarte concretă – nu „Haideţi, mergeţi, surorilor, că ne rugăm pentru voi…”. Ne-a dat şi binecuvântare, şi ceva foarte concret! Asta cred că trebuie să facem şi noi. Să luăm atitudine fermă.

Dar nu prea luăm, aşteptăm mai totdeauna să facă ceilalţi ceva…
– Din păcate, oamenii cam aşa sunt. Le e teamă să spună adevărul şi, dacă se iveşte câte unul, cum eram eu în facultate, care spune în gura mare ceea ce trebuia să fie spus, ei preferă să-l împingă pe cel cu gura mare în faţă. Întotdeauna mă băgau pe mine la înaintare şi aşteptau să scot castanele din foc, şi după aceea ei să culeagă roadele. Cam asta e atitudinea în general, din păcate…

Revenind la povestea noastră, eu le-am spus şi părinţilor din clasa fetei mele: „Să nu aşteptăm, să luăm atitudine până nu se vor întâmpla lucruri mai grave!”. Mi-a povestit o fostă colegă de facultate, care are un băiat şi o fetiţă, că în clasa băiatului ei era, tot aşa, un grup de golani care făceau foarte multe prostii. Şi, pentru că băiatul ei era mai blânduţ, mai cuminţel, şi în acelaşi timp încerca totuşi să menţină o prietenie cu ei, atunci ei, toate porcăriile pe care le făceau, încercau să le pună în cârca acestuia. Într-o zi, el a lipsit de la şcoală – şi atunci, ce-au făcut băieţii? S-au adunat toţi şi pe unul, care era mai mititel şi nu se amesteca în toate murdăriile pe care le făceau ei, l-au prins în toaletă şi l-au obligat să facă nişte lucruri foarte murdare – ca să se distreze! Copii de clasa a VII-a – a VIII-a…

Deci se pot întâmpla lucruri şi mai cumplite. Şi asta le-am şi spus părinţilor: „Să nu aşteptaţi până o să se întâmple lucruri mult mai îngrozitoare. Pentru că, dacă ei fac în clasa a VI-a aşa ceva, gândiţi-vă ce-or să facă peste un an sau doi. Vor face lucruri mult mai cumplite! Nu se vor opri aici, în nici-un caz…”.

De ce credeţi că se petrec astfel de lucruri grave în şcoli?
– Pentru că elevii petrec mult timp la televizor, la calculator, li se dau foarte mulţi bani, sunt lăsaţi nesupravegheaţi… Când a venit mama băiatului care mi-a agresat fata la şcoală, în prezenţa dirigintei a început să se lege de V. Eu tot îi spuneam: „Doamnă, vorbiţi cu mine, nu cu ea!”. Şi tot încerca să aducă vorba de ce a făcut V. cu un an înainte, ceva nesemnificativ, ca să o ruşineze, să o pună într-o postură proastă. Şi ea nega că M., băiatul ei, ar fi făcut ce a făcut. Şi, până la urmă, când am ajuns în faţa cancelariei, a început să ţipe în gura mare. Mesteca gumă: „Şi ce dacă i-a făcut aşa!”… Normal că dacă asta e educaţia care li se dă…

Cum v-ar plăcea să fie copiii din ziua de azi?
– Să fie cuviincioşi, cum erau pe vremea noastră. N-ar trebui să se întâmple asemenea lucruri. Ar trebui să aibă respect unii faţă de alţii. Când eram noi elevi, nu se întâmpla aşa ceva, dar era şi altă atitudine în şcoală. Acum, nici profesorii nu mai iau măsurile care trebuie luate. La ore este o gălăgie îngrozitoare. V. îmi spune că uneori nici nu aude ce spune profesorul din cauza gălăgiei. Dacă ei nu sunt în stare să ia atitudine… Adică îţi laşi elevul să se plimbe în ore, să ţipe, să facă ce vrea el…

Ce educaţie încercaţi să îi daţi fetei dvs. pentru a o feri de toate relele acestea?
– Acum vedem tot felul de lucruri… asta e, nu prea ai unde să te mai fereşti, dar trebuie să eviţi totuşi să priveşti lucrurile acestea. Eu am sfătuit-o să-şi ia o carte şi să citească în pauză. Încerc să o fac să conştientizeze că acestea sunt păcate foarte grave, care o vor afecta sufleteşte, şi va da răspuns în Ziua Judecăţii, înaintea lui Dumnezeu, pentru orice gând, orice cuvânt, orice faptă necugetată…

Material realizat de Raluca Tănăseanu.

Articolul apărut în Revista Familia Ortodoxă nr. 48 (Ianuarie 2013)