Părintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul românesc Pro­­dromu, fiind totodată părinte duhovnicesc şi po­­văţuitor pentru mulţi călugări şi mireni, nu nu­mai români, care îl caută pentru binecuvântare, spo­vedanie sau pentru un cuvânt de folos. Părintele Iulian s-a închinoviat, în 1946, la vârsta de douăzeci de ani, la Mănăstirea Sihăstria, iar la vârsta de cincizeci de ani a ajuns în Sfântul Munte, iniţial la Schitul Lacu, iar apoi la Schitul Prodromu.Creştinii care l-au cercetat dau mărturie despre dragostea pe care Bătrânul o are pentru fraţii mai mici ai lui Hristos, oamenii „căzuţi între tâlhari”, care vin de peste mări şi ţări spre a-i cere sfatul şi ajutorul.

– Părinte, vremurile pe care le trăim sunt grele pentru întreaga omenire. S-au înmulţit păcatele de tot felul, de parcă am trăi chiar vremurile de pe urmă – care vor veni, după cum scrie în cărţile sfinte, atunci când s-o răci iubirea dintre fraţi şi n-o mai fi potecă de la unul la altul. Ce putem face noi, românii, popor creştin, dar parcă atât de îndepărtat de Hristos, în aceste timpuri de mare ispitire?

– Să luăm aminte în primul rând la cuvântul Mântuitorului, Care ne zice: orice aţi face, „fără de Mine nu puteţi face nimic”.Io.15:5 Adică, în orice am face, trebuie să alergăm la El, căci nu­mai El ne învaţă adevărata credinţă. Dar s-o trăim, după cum spune şi la Faptele Apostolilor: „Să-L căutăm pe Dumnezeu, căci în El trăim, ne mişcăm, simţim şi înviem”.Fapte 17:27-28 De-aici, de la această căutare, începe apropierea de Dum­nezeu, care se împlineşte prin vorbirea cu Dumnezeu. Rugăciune asta înseamnă: să vorbeşti cu Dumnezeu, fie că o facem împreună cu mai mulţi, fie singuri – şi Dumnezeu ne primeşte rugăciunea. Aşa trebuie să fie viaţa creştinului, să fie tot timpul împreună cu Dumnezeu, dar, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, aceasta nu se poate decât dacă ne rugăm neîncetat.

„Rugaţi-vă neîncetat, rugaţi-vă neîncetat, rugaţi-vă neîncetat!”1Tes.5:17 – aşa ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel încă de la anul 64 după Hristos, când a scris Epistola către Tesaloniceni. Deci dintru început aşa a fost porunca: să ne rugăm neîncetat. Iar cuvântul acesta este către toată lumea, către toţi creştinii, nu numai către monahi sau preoţi. Căci atunci când a scris Sfântul Apostol epistola, nu erau nici biserici, nici preoţi, nici mănăstiri. Erau doar comunităţile creştine întemeiate de Sfinţii Apostoli, unde se frângea pâinea şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Eu mă gândesc că pentru acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care a fost scris acolo şi pentru noi, vom fi întrebaţi cândva, când ne-om duce dincolo. Căci el spune în mod clar: „Rugaţi-vă neîncetat”, nu zice: „Dacă vreţi, dacă puteţi, rugaţi-vă neîncetat”.

– Părinte, dar oamenii au copii, au griji, cum or să poată ei să se roage neîncetat?…

– Dar ce înseamnă ru­gă­ciunea neîncetată? Să facem binele, să lucrăm ca şi cum ar fi de faţă Dumnezeu. Şi, dacă omul întâmpină greutăţi, orice greutăţi ar avea, în toa­­te necazurile lui să zică „Doamne, ajută-mă!” Şi asta este rugăciune: „Doamne, nu mă lăsa!” – decât să zică altele sau să gândească altceva…

Pe urmă, rugăciunea ne­­în­­­cetată înseamnă să-ţi păzeşti gândurile ca să gân­deşti numai binele. Căci să gândeşti răul, să faci rău, nu este un lucru care să vină de la Dumnezeu. Dum­nezeu înseamnă nu­mai bine, Dumnezeu este iu­bire.

De a primit omul de undeva o răutate, ca să urască pe cineva, asta nu e de la Dumnezeu, ci din slăbiciunile lui – a primit-o din altă parte, de la cel rău, de la Satana.

Ne spune Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, bi­ne­cuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”Matei 5:44; nu ne zice: „Cum să-l iubesc eu pe cel ce mă urăşte?”

Dacă îl urăşti pe cel ce te urăşte, se-nteţeşte ura, mai mult şi mai mult, şi se ajunge la despărţire, se ajunge la bătăi. Dar vedeţi marea înţelepciune a lui Dumnezeu, Care ne zice: „Dacă te urăşte cineva, de poţi, să te apropii de dânsul, şi să-i faci numai binele”? Are nevoie de ceva, atunci hai să-l ajutăm, să-i facem bine. Şi încet, încet, îl aduci să nu te mai urască şi să nu mai urască nici pe alţii.

S-o luăm de aici: din câte părţi e compus omul? Din două părţi: trup şi suflet. Şi ca s-o luăm chiar de la începutul Bibliei – la începutul Bibliei tot aşa spune: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră”.Fac. 1:96 Chipul lui Dumnezeu este sufletul care vorbeşte acum, dar asemănarea – putem fi întrebaţi: „Cum să ne asemănăm cu Dumnezeu?” Chipul lui Dumnezeu îl au toţi, îl au şi păgânii, dar asemănarea nu o au. Trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu, şi ce e Dumnezeu? „Dumnezeu dragoste este”. Ce mai este Dumnezeu? „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv”. Milostenia şi iubirea. Aşadar, fiecare creştin de-aici trebuie să înceapă, că ăsta-i Dumnezeu. Adică, trebuie să altoiască în inima lui iubirea – când se altoieşte iubirea, îl altoieşte Dumnezeu în inima lui – şi milostenia. Şi de acum nu mai urăşte pe nimeni, căci are în inima lui milostenia şi iubirea…

Vedeţi însă că tare mult ne împiedică şi mass-media asta, cu televizorul şi cu internetul şi cu toate celelalte ale ei, mult ne împiedică a-L iubi pe Dumnezeu. Că Sfântul Apostol Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” Iac.4:4 Căci ce altceva sunt cele pe care ni le aduce mass-media, decât duhul lumii acesteia?!

În Biblia de la 1914 se zice mai direct: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te gândeşti de acum că ajungi vrăjmaşul lui Dum­nezeu, de eşti prieten cu lumea… Prietenia lumii sunt toate, începând de la confort, destrăbălare… De-aici începe de-acum omul să se despartă de Dumnezeu. Că la început oamenii îşi zic că sunt şi cu Dumnezeu, dar şi cu lumea, dar lucru ăsta nu merge multă vreme. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune clar că să fii ori rece, ori fierbinte, dar „fiindcă eşti căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura Mea”.Apoc.3:16 Adică nici aşa, nici aşa – căldicel: „E bun şi-aşa, e bună şi asta, e bună şi cealaltă”. Un fel de a fi cu duhul lumii…

– Nici nu s-ar despărţi de lume, nici pe Dumnezeu nu l-ar căuta mai mult…

– Adică ca şi cum ai sluji la doi domni. Dar nu se poate să slujeşti la doi domni, nu se poate: „Lui Dumnezeu şi lui Mamona…” şi „Ce prieteşug are lumina cu întunericul”?! Şi iaca, de aici, omul încet, încet se desparte de Dumnezeu.

Iar apropierea de Dumnezeu aceasta este: lepădare – lepădarea de tot, lepădarea de lume, de toate patimile lumii, de destrăbălarea lumii, care începe de la prea mult confort, vrea omul să trăiască cel mai bine. Şi atunci, până nu se desparte de toate astea pe care le-a adus lumea, omul nu-L poate afla pe Dumnezeu. Aşadar, ca să-L găseşti pe Dumnezeu, trebuie să lepădăm lumea, să lepădăm toate mijloacele care ne îm­piedică să-L aflăm Dumnezeu şi să trăim întru El.

– Însă omul se gândeşte: „Lepăd lumea, dar ce câştig în plus?”

– Noi, atunci când am lepădat lumea, ne-am apropiat de Dumnezeu, altfel nu se poate. Iar dacă-L avem pe Hristos împreună cu noi, toate le putem împlini, că ştim doar că fără El nu putem face nimic.

Aceasta e viaţa creştinului: în toată vremea şi în orice, să-L cauţi pe Dumnezeu. Acum, poate spune cineva: „Păi am grijile mele, am copii, trebuie să muncesc, cum să-L găsesc pe Dumnezeu?” Îl găseşti, omule, pe Dumnezeu, Îl găseşti. De ai necazuri, la orice oră trebuie să strigi: „Doamne, ajută-mă!” Şi aşa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.

Am găsit în Sbornic, o scriere a Sfinţilor Părinţi despre Rugăciunea lui Iisus, aceste două cuvinte: „Să ai prezenţa lui Dumnezeu şi frica Lui”. Adică oriunde te-ai afla, să fii, să te porţi, să gândeşti cu conştiinţa că eşti în faţa lui Dumnezeu – că aşa şi este, noi suntem în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut, necuprins de mintea omenească, şi noi trăim, ne mişcăm, suntem şi viem în El, după cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în faţa lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Şi Dumnezeu toate le vede şi toate le aude – trebuie să ne gândim la lucrul ăsta tot timpul, mare este lucrul acesta…

– Părinte, cum să facem ca să conştientizăm mai bine că ne aflăm în toată vremea în faţa lui Dumnezeu?

– Este o rugăciune foarte frumoasă, pe care poate să o facă omul când se duce şi începe să vorbească cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui să se roage, şi zice aşa: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi îngădui să vorbesc cu Tine”. Vorbeşti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeşte cu Dumnezeu! Ca să te gândeşti că vorbeşti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbeşti cu Dumnezeu! Şi El vrea aceasta, El ne cheamă să vorbim cu Dânsul, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”.1Pet.1:16 Aşa ne vrea Dumnezeu, să fim sfinţi; să ţinem aproape de El. Aşadar, te duci în odaia ta şi-ncepi: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi permiţi să vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.

Şi atunci îi spui toate lucrurile astea: „Iartă-mă, Doamne, că am greşit, şi eu am crezut că sunt singur, dar în faţa Ta le-am făcut, Doamne. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut. Iar eu nesimţitor eram, şi la Tine nu mă gândeam”. Începe cu asta, acum. Şi-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi şi parcă nu s-ar mai despărţi de Dumnezeu. Că vine harul lui Dumnezeu atunci, că vine darul lacrimilor, şi se gândeşte omul la viaţa lui şi zice: „Doamne, în faţa Ta s-a petrecut! Şi mă sfiesc de viaţa mea, mă sfiesc în faţa Ta când gândesc la viaţa mea. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut”.

Şi-aşa este, în faţa lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodată. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am făcut păcat, orice bine, orice – în faţa lui Dumnezeu s-a petrecut. Şi tare frumoasă e rugăciunea asta, o rugăciune prin care ajunge omul la frângerea inimii şi la pocăinţă. Că ce vrea Dumnezeu de la noi? Să scoatem tot păcatul – asta e pocăinţa, să scoatem toate, toate păcatele pe care le-am făcut.

– Poate omul să conştientizeze că se află în faţa lui Dumnezeu în toată vremea şi să nu se cutremure?

– Într-adevăr, căci mare e Dumnezeu. După cuvântul rugăciunii: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. De-asta, frică de Dumnezeu să avem – prezenţa lui Dumnezeu şi frica Lui, cum au heruvimii şi serafimii. La Prorocul Isaìa 6:2 spune aşa: heruvimii şi serafimii stau în jurul Tronului Dumnezeirii, cu câte şase aripi, cu două aripi îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi cu două zboară, şi strigă neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui”. Şi acum, ei cântă continuu şi Îl laudă pe Dumnezeu: „Mare e Dumnezeu, mare e Dumnezeu!”…

– N-ar fi bine să zică şi mirenii rugăciunea „Doamne Iisuse”?

– Şi „Doamne Iisuse…”, bineînţeles. Să se gândească fiecare om şi să mai caute în Noul Testament, la 1 Tesaloniceni 5:17 – toţi avem binecuvântare de la Sfântul Apostol Pavel să ne rugăm neîncetat. La toţi ne spune Apostolul neamurilor: „Rugaţi-vă neîncetat”. Şi la mic, şi la mare, şi la patriarh, şi la domnitor – toţi, toată lumea să se roage neîncetat…

Ar putea spune omul: „Cum să mă rog neîncetat?”. Omule, când ai un necaz, zi: „Doamne, ajută-mă, Doamne, nu mă lăsa!” Pe urmă, ca să te rogi neîncetat trebuie să ai şi timp. Când te duci la petreceri sau, de multe ori, la fotbal, te mai poţi ruga?…

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine, păcă­tosul” – asta e o rugăciune pe care eu o ştiu de la Sfântul Nicodim Aghioritul; mulţi s-au nevoit cu ea şi au ajuns la mare măsură.

Dar sunt şi alte rugăciuni bune să le repete oamenii. Şi dacă te lipeşti de altă rugăciune e bine – şi din cele pentru Maica Domnului. Este o rugăciune care se cântă şi la Litie: „Născătoare-de-Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Omule, dacă zici rugăciunea asta, e ca o rugăciune de îngeri adusă – un fragment, la Evanghelia după Luca: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Tare e frumos! Şi unii se prind cu una, unii cu o alta…

Şi „Doamne Iisuse”… Te duci undeva, aştepţi, într-o sală… S-o faci 10 minute în fiecare zi, măcar 10 minute sau un sfert de ceas, la un loc liniştit, cu picioarele lipite – se spune pe un scăunel de o palmă, să fii mai treaz, nu cumva să cazi jos – şi zici „Doamne Iisuse”. Asta se practică un sfert de ceas, pe urmă 20 de minute, de poţi mai mult şi roiurile de gânduri care ţi-or veni atunci – de-acum, bineînţeles, să ai şi duhovnic, să-i spui; asta e practica rugăciunii. Asta au practicat şi sfinţii.

Pentru mireni, e bine să zică şi rugăciunea pe răsuflare (adică cu inspiraţie-expiraţie, pentru ritmicitate, n.n.), dar rugăciunea se altoieşte şi în inimă, prin facerea de bine. După un timp, ai să vezi că ai să te gândeşti numai: „Să fac bine, să fac ceva!” – un pahar de apă dacă i-ai da cuiva, nu-şi pierde plata. Ce-ai făcut tu bine, un cuvânt dac-ai spus cuiva sau ai văzut că a făcut ceva, tu poţi să te alături lui, ca să-l poţi câştiga – că nu poţi deodată. Căci se zice: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să se întoarcă şi să vă rupă”. Dacă poţi să câştigi pe cineva, fă-o cu facerea de bine, când are nevoie de ceva – cu asta îl câştigi. Facerea de bine e implantată în inimă. Şi asta tot rugăciune se numeşte.

Povestea un părinte duhovnic, că o ucenică de-a lui zicea „Doamne Iisuse Hristoase…” prin casă, când făcea treburi. Şi copiii, tot auzind, au început să spună şi ei – şi aveau sub zece ani. Şi, tot spunând, au prins rugăciunea – şi o spuneau şi-n somn copiii.

– Deci e bine să spună rugăciunea părinţii cu voce tare în casă?

– E bine, ca să audă şi copiii. Să audă şi copiii, că ajunge în minte. Copilului, dacă-i dai ceva, îi ajunge în minte şi i se-nvârte în minte, aşa. Se-nvârte rugăciunea, decât să se-nvârtă altceva.

– Deci soţii, când stau în casă, ar putea să zică când unul, când altul, rugăciunea, când fac câte-o treabă cu mâinile.

– Când fac câte ceva, „Doamne, Iisuse Hristoase” sau orice rugăciune.

Tot aşa, nişte cuvinte foarte frumoase, atho­nite: „Căutaţi-L pe Iisus, că-n porunci El e ascuns. Când porunca Lui păziţi, pe El Îl descoperiţi; şi-n porunca Lui cea dată, toată credinţa-i adunată: Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe tot semenul tău”. Aici e toată legea. n

(continuare în numărul viitor)

 A consemnat Mihai Cristea

Publicat in nr. 25 al revistei Familia Ortodoxa