Pe 18 februarie 1952 se muta la Domnul, în penitaneciarul de la Târgu Ocna, Valeriu Gafencu (n. 1921), rostind ca ultime cuvinte rugăciunea: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul!”. Redăm câteva mărturii şi gânduri despre cel care a rămas în conştiinţa noastră drept „Sfântul închisorilor”, „un martir care a suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste”, aşa cum îl descria IPS Bartolomeu Anania.

2 „Valeriu moştenise de la părinţi o înclinaţie firească pentru Adevăr şi dragoste de neam, la care se adăuga educaţia profund creştină pe care i­-a imprimat­-o mama sa, care avea să sădească în acest lăstar virtuţi strălucitoare”. (Virgil Maxim)

2 „El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dra­gostea  faţă de aproapele.” (Aristide Lefa)

2 „Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. În ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi, fireşte, şi Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veş­ni­cia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea iz­vora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adân­ci­mea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am sim­ţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. În slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am sim­ţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Va­le­riu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos.” n

(Ioan Ianolide, 18 februarie 1983)

Material aparut in nr. 25 al revistei “Familia Ortodoxa