Pe la jumătatea anilor ’90 mi-a atras atenţia un fapt cel puţin ciudat, care m-a şocat prin semnificaţia sa. Aflam dintr-un ziar că, într-o peşteră din Australia, trăieşte un bărbat care şi-a propus ca scop pe lumea asta nici mai mult, nici mai puţin decât să strice fecioria cât mai multor fete. Că un nebun ar ţinti spre un asemenea „palmares” este un lucru care, poate n-ar mira pe nimeni; surpriza venea însă din faptul că bărbatul fusese luat în serios! Sute de fete din Europa şi America, auzind despre „omul din peşteră”, făceau efortul de a călători până la capătul lumii pentru a se „elibera” într-un mod cât mai excentric de fecioria lor. Nici când am aflat de sinuciderea în grup a membrilor sectei lui Jim Jones nu am fost atât de surprins – căci, şi în cazul discutat mai sus, tot despre un fel de „sinucidere în grup” este vorba. Absurdul ştirii din ziar  depăşea însă în cel mai înalt grad toate celelalte pe care le auzisem până atunci.

Răspunsul la mirarea mea l-am primit abia după câteva zile, când am realizat faptul că fetele acelea, atunci când porneau în călătoria spre Australia, nu mai erau cu adevărat fecioare, în sensul spiritual al cuvântului. Virginitatea lor nu mai era decât una de natură somatică sau biologică – care nu este totul, atâta timp cât nu este asociată cu o minimă conştiinţă a ruşinii, a neprihănirii pământului propriului suflet şi trup. Căci încununarea fecioriei trupeşti, tăria şi zidul ei de apărare este însăşi fecioria sufletească. Vedem asta şi din faptul că doar în cazul oamenilor este folosit cuvântul „feciorie”, tocmai pentru că au suflet raţional, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În cazul animalelor nu întâlnim acest termen, deşi, în mod firesc, şi la ele se poate vorbi despre o primă relaţie de împerechere.

Nu ştim când şi cum li se răpise, de fapt, acelor tinere fecioria. Şi poate că nici ele nu puteau să ne spună exact momentul. Se scursese, poate, picătură cu picătură, precum apa prin fisurile unui vas, fie prin filmele văzute din primii ani de viaţă, fie prin revistele la modă, gen Bravo şi Cosmopolitan sau altele o mie de felul acestora, prin deprinderea cu glumele deşănţate, la care la început reacţionaseră cu înroşirea obrazului, sau printr-o revoltă tăcută. Sau poate că se pierduse mai ales prin atingerile necuviincioase, sau prin gândurile desfrânate, care încet-încet le-au pus stăpânire pe minte. Sau prin cine ştie ce perversiuni, pe care moda zilei şi unii psihologi le recomandă pentru păstrarea – chipurile! – a virginităţii şi protecţia în faţa bolilor cu transmisiune sexuală.

În fine, ceea ce contează este faptul că vasul sufletului lor se golise suficient de mult încât să nu mai realizeze nici măcar faptul că fecioria trupească poate fi esenţială în debutul şi existenţa vieţii conjugale. Acest dar oferit soţului, mai mult decât oricare altă zestre, poate să salveze căsnicia şi să asigure cuplului o viaţă mai fericită.

Inocenţa este cea mai mare resursă pentru viaţa copilului

Nu ne-am fi adus aminte de astfel de lucruri atât neplăcute la auzire şi greu de dus sufleteşte, mai ales acum, la început de an, dacă nu am fi constatat în ultima vreme cât de mult îi pândeşte pe copiii noştri pericolul pierderii inocenţei. Poate că este una din principalele probleme ale lumii în care trăim, din care decurg multe altele. Copiilor li se răpeşte copilăria înainte de a se fi putut bucura de ea, înainte de a se fi putut întări în bine şi în adevăr. Pentru mulţi dintre adulţii care s-au cufundat într-o viaţă ce abundă în mizerie şi păcat, acest lucru nu are nici o relevanţă, însă inocenţa este cea mai mare resursă pentru viaţa copilului, a omului, în general.

Din inocenţă se hrăneşte frumuseţea chipului, ea se reflectă în ochii plini de viaţă ai copiilor care privesc cu mirare şi curăţie lumea. Din ea izvorăşte curajul de a înfrunta viaţa, de a afirma adevărul şi a lupta pentru el. Inocenţa este materialul din care se zideşte şi se înalţă demnitatea noastră, este resortul lăuntric al oricărei făptuiri a binelui în lumea aceasta. Inocenţa este cea care ocroteşte acel văzduh al minţii peste care răsare lumina cunoştinţei, harul Duhului Sfânt – căci, prin ea, omul se aseamănă îngerilor. Ne folosim de metafore, pentru că altfel este aproape imposibil de zugrăvit bogăţia sau minunăţia acestui uriaş tezaur sufletesc pe care omul l-a primit la naşterea sa. Dar şi altfel dacă ne-am gândi, am înţelege că inocenţa poate fi garanţia unei imunităţi mai puternice şi a unei minţi mai deschise aprofundării înţelesurilor şi educaţiei – aceasta pentru că inocenţa asigură pacea lăuntrică, de care toate sunt legate.

Dar, cu toate că este atât de importantă, lumea noastră acordă tot mai puţină atenţie protejării şi cultivării inocenţei copiilor. În schimb, ne îngrijim de ei, de multe ori, aproape obsesiv: le facem toate vaccinurile la timpul lor, chiar dacă am auzit deja că acestea le pot primejdui sănătatea, le dăm antibioticelele cele mai puternice, chiar cu riscul de a le afecta ireversibil imunitatea, le asigurăm hainele, lucrurile, dulciurile şi toate celelalte mici plăceri, cu gândul să nu le lipsească nimic din ce ne-a lipsit nouă – un refren, parcă, al generaţiei trăită sub comunism. Nu-i împiedicăm să se uite la televizor – cel mult, negociem programele pe care le vizionează. De calculator nu-i mai poţi lipsi, că doar şi la şcoală li se cere – şi nici fascinantele jocuri video nu le mai poţi refuza! La şcoală, le luăm telefon mobil din prima clasă, eventual smartphone conectat la Internet.

Dar la inocenţa copiilor noştri câţi se mai gândesc? Câţi dintre noi investim măcar doi lei şi două ore pe lună din timpul nostru în apărarea inocenţei micuţilor care nu au învăţat să se lupte pentru ei înşişi, neştiind nici cum, nici de ce să o facă? Înainte, părinţii îşi dădeau şi viaţa pentru a păzi curăţia copiilor şi fecioria fetelor. Astăzi, în cel mai bun caz, ne îmbolnăvim din cauza stresului pe care-l suportăm pentru a asigura fiilor şi fiicelor noastre un standard de viaţă cât mai ridicat, cariera şi viitorul. Ce viitor vor avea însă copiii care-şi pierd inocenţa până la încheierea gimnaziului, care-şi strică fecioria până la terminarea liceului?… Ce viitor putem spera pentru ei când sunt irascibili, trişti şi abătuţi înainte de a intra bine în viaţă?… Când privirea le este pierdută, când mintea le este împrăştiată în tot felul de dorinţe bolnave, când şi-au murdărit trupurile şi sufletele şi nu îşi mai doresc întemeierea unei familii şi naşterea de prunci, când nu mai cred în dragoste?…

Fiecare, cât de puţin, să contribuim la salvarea inocenţei copiilor noştri

Orice părinte simte un oarecare fior când copilul său începe să meargă la şcoală. Te bucuri că a ajuns să treacă şi acest prag. Şi e firesc. Dar astăzi aflu de la prieteni cum, încă din clasa întâi, copiii lor învaţă de la colegii pe care îi întâlnesc la şcoală să pronunţe cât mai mult cuvântul „sex” (este vorba de o şcoală din centrul Bucureştilor). Un alt prieten îmi spune că băieţelul său de clasa a doua a asistat cu uimire cum o fetiţă din clasa lui s-a dezbrăcat într-o tabără, pentru a se „iubi” cu un alt băieţel. Ba chiar alerga după el – căci, văzând-o aşa, băiatul a rupt-o la fugă, speriat. În cele din urmă, soluţia fetiţei a fost să o roage pe o colegă să-i facă o poză aşa cum era, pentru a i-o face cadou băieţelului în cauză. Mergând la o conferinţă, aud că într-un orăşel din inima Bucovinei, plaiuri cu adevărat mioritice, băieţii sunt dependenţi de jocuri pe calculator şi consumă pornografie la şcoală încă din clasa a cincea. Povestea mi se confirmă la una din cele mai bune şcoli din capitală. Din alte părţi întâmpinăm revolta unor mame care constată că fetiţele dintr-un liceu ca Dinu Lipatti din Bucureşti sunt hărţuite sexual, în adevăratul sens al cuvântului, de colegii lor. Pe culoare, în pauze, înfloresc tabletele cu imagini pornografice, iar pentru multe dintre liceele şi chiar şcolile româneşti WC-urile au ajuns mai rău decât vechile case de toleranţă, unde încă se mai respectau legile firii privind unirea trupească dintre bărbat şi femeie.

Chiar nu ştim lucrurile acestea?… Sau, oricum, ne-am resemnat cu ideea că nu mai putem face nimic, rămânând să asistăm îngroziţi la devalizarea sufletului copiilor noştri, la distrugerea vieţii lor?! Dar, oare, am făcut sau s-a făcut ceva pentru a ne împotrivi acestor lucruri care vin, parcă, implacabil peste noi? Aşa oare înţelegem să le oferim copiilor noştri tot ceea ce noi n-am avut parte? Căci, într-adevăr, deşi am trăit în comunism, nimic din toate spurcăciunile acestea nu ne-au impietat copilăria.

Am început acest an cu astfel de reflecţii, care vin dintr-o mare întristare sufletească – împărtăşită, suntem convinşi, de mulţi dintre părinţi – pentru a vă face cumva o provocare: haideţi să declarăm şi noi, toţi cei care suntem Familia Ortodoxă, acest an Anul luptei pentru apărarea inocenţei copiilor noştri. Dar nu numai declarativ, ci să ne şi implicăm cât mai mulţi în această luptă.

Aşteptăm, aşadar, pe adresa poştală a revistei sau pe e-mail-ul nostru orice propuneri sau proiecte prin care noi toţi, împreună, să lucrăm – fiecare, cât de puţin, să contribuim pentru salvarea inocenţei copiilor noştri. Până la urmă, părinţii şi bunicii constituie încă o majoritate în ţara noastră, numai că haosul, mai ales cel propagat prin mass-media, ne condiţionează adesea un sentiment de neputinţă, de genul „nu se mai poate face nimic”. Fie şi numai dacă ne-am lipsi câteva ore pe lună de beneficiile înşelătoarei sirene mediatice, am putea câştiga cu mult mai mult, măcar nădejde şi curaj că încă mai se pot schimba lucrurile!

Atâta timp cât Dumnezeu este Cel care ţine lumea aceasta, El Însuşi trimiţând pe Fiul Său ca să se jertfească din dragoste pentru om, avem încredinţarea faptului că ne va ajuta să facem ceva pentru copiii noştri, pentru lumea în care trăim.

 Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr. 48 (Ianuarie 2013)