Motto: Să nu uitaţi, oameni buni, că am plecat
cu sufletul curat şi că am murit din prea multă dragoste.
Să nu credeţi cumva că n-am ştiut ce fac; toţi am ştiut!
Şi câteodată, când călcaţi mai apăsat, amintiţi-vă
că pământul acesta se sprijină pe piepturile noastre.

sora eroului-martir Dragoş Mladinovici

Mărturiile au fost preluate din albumul omagial „Miracol ’89”, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în decembrie 1999.

 

RADU IONESCU, EROU-MARTIR

14 iunie 1972 – 21 decembrie 1989

Pentru a putea înţelege ce înseamnă jertfa acestor copii, trebuie să mergem înapoi la Altcineva, care S-a jertfit acum 2000 de ani. Dacă nu credem în acea Jertfă, cu atât mai puţin o vom crede pe aceasta.

„I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi l-a dăruit şi mi l-a lăsat 17 ani! Eu am fost doar cea care l-a adus pe lume şi l-am crescut. Dar viaţa nu de la mine o are! Persoana mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci în care Dumnezeu a sădit o floare.

Când era vorba de minciună, parşivenie cum o numea el, era prompt şi categoric.

«Mamă, mi-a zis odată, îmi pare rău că tu eşti credincioasă şi suferi mai mult. Dar am impresia că-L iubeşti mai mult pe El decât pe mine». «Da, i-am răspuns, ăsta-i adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din care îţi dau şi ţie. De la Dumnezeu vine toată dragostea – şi a mea pentru tine!…»

Şi să fiu supărată pe Dumnezeu că pe Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo unde nu mai e boală, chin, suferinţă, ură, minciună?!…

Când am fost anunţată, am căzut în genunchi şi m-am rugat: «Doamne, întăreşte-mă în încercarea asta grea!»

El aşa de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul său Fiu pentru ea. Abia acum înţeleg asta. Eu nu l-aş fi dat pe Radu pen­tru lume, pentru Revoluţie, dar acum înţeleg moartea, transferul acesta, înălţarea!”

CRISTIAN TOPORAN, EROU-MARTIR

7 octombrie 1968 – 23 decembrie 1989

S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 119 şi Liceul Industrial nr. 11. A făcut rugbi la Clubul Steaua cu antre­norul Mateescu. După terminarea Junioratului, a plecat în armată, la Clubul Sportiv Focşani. A lucrat într-o autobază de Maxi-Taxi, la topitorie. A continuat să joace rugbi la Aero-Nautica şi la Clubul Sportiv Energetica, fiind antrenat de d-l Ţuţuianu.

„A fost un copil foarte bun. Îl plângem şi acum, dar în zadar, ei sunt deja uitaţi!

În 20 decembrie, mi-a spus răspicat că nu va sta în casă, ascuns după perdea, să se uite pe geam la oamenii care mor pen­tru libertatea noastră: «Mă duc şi, dacă voi muri… o viaţă am – ori mor acum, ori mor mai târziu, pentru mine este totuna, eu nu mai pot trăi sub acest regim, suntem tineri şi vrem să fim liberi». Şi a plecat cu un prieten spre Televiziune. În drum au intrat în Liceul Lazăr şi au luat un steag, după care au ajuns la fostul C.C. Aici, un colonel i-a dat o armă şi l-a pus să păzească o cameră de acte secrete. Asta mi-a spus la telefon pe 21 decembrie, după care nu am mai primit nici un semn de la băiat. L-am căutat peste tot, eram îngrozită, dar speram să fie în viaţă.

Pe 30 decembrie au venit fraţii soţiei şi mi-au spus că băiatul nostru se află la morga Vitan-Bârzeşti. Spre uimirea mea, aici erau foarte mulţi tineri morţi şi foarte mulţi soldaţi. Printre morţii băgaţi în sicrie era şi el. A venit doctorul legist şi mi-a povestit că băiatul nostru a fost adus de o maşină Dacia albas­tră, împuşcat în şold. După intervenţia chirurgicală, la aproximativ trei-patru zile a fost împuşcat în ceafă, cu un glonţ exploziv!

Am încercat să aflăm adevărul, dar am primit mai multe telefoane, fiind ameninţaţi că mai avem şi alţi copii şi s-ar putea întâmpla ceva cu ei. Suferinţă mare a rămas în sufletul nostru, al părinţilor!”

VICTOR ŞTEFANOV, EROU-MARTIR

23 august 1967 – 23 decembrie 1989

S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 195. A absolvit Liceul Industrial nr. 26, treap­ta a II-a, la seral. A lucrat la întreprinderea Accesorii Metalice ca modelator. A terminat armata cu gradul de fruntaş. În vara anului 1987 a susţinut examen la şcoala de ofiţeri din Braşov. Avea abia 22 de ani, lucra la tipografia Bucureştii Noi.

„Pe 21 decembrie a venit acasă, ca de obicei, la ora trei. Era foarte grăbit, n-a mai avut răbdare nici să mănânce, dar mi-a zis: «Nu ştii ce-i afară? Ţine radioul deschis!»; apoi a fugit şi a coborât scările în goană. Am rămas pe palier, cu mâna întinsă spre lift… S-a întors seara. Era ora nouă. Galben, tras, foarte speriat şi obosit: «Abia am scăpat! Erau să mă aresteze. O jale! Am văzut cu ochii mei un copil călcat de un tanc. Avea flori albe în mână!…»

A stat întins cam o jumătate de oră. A venit lângă mine: «Nu pot să dorm, mamă. Am înaintea ochilor imaginea copilului zdrobit de tanc… şi florile lui albe. Nu mai pot. Nu pot să fiu laş! Nu plec pentru mine sau pentru tine. Pentru toţi plec! Înţelegi?» Nu-mi puteam stăpâni plânsul. Victor avea lacrimi în ochi şi se străduia să-mi zâmbească. O ultimă imagine a copilului meu…

N-am ştiut nimic despre el până în ziua de 30 decembrie. Am fost anunţată că a decedat în urma unei operaţii foarte grele. Fusese grav rănit. N-a putut fi salvat.

Acum, în locul acela din cameră în care am avut ultima discuţie, îmi apare mereu. Ca atunci, cu ochii plini de lacrimi şi cu un zâmbet chinuit în colţul gurii… Stăm de vorbă, în felul nostru… Calm, cuminte, aşa cum ne-am înţeles întotdeauna…”

PETRU POPTEAN, EROU-MARTIR

27 ianuarie 1965 – 21 decembrie 1989

„În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, îmi spunea: «Mamă, ai uitat ceva!» Şi-atunci ştiam că trebuie să-l stropesc cu aghiasmă”.

Avea vise simple: să se căsătorească, să aibă copii cât o echi­pă de rugbi, să ducă o viaţă liniştită. Mereu îi spunea mamei sale: „Lasă, mamă, că o să vină soarele şi pe strada noastră”. Dar a venit decembrie 1989. 21 decembrie l-a adus în Piaţa Univer­sităţii. Aflase de la Radio Europa Liberă ce se întâmplase la Timi­şoara. Deşi presimţea o tragedie, îi repeta mereu surorii lui: „Nu-i păcat de morţii de la Timişoara, să rupem noi rândurile şi să plecăm?” Şi a rămas – alături de mulţi alţi tineri, de Monica, sora lui, de Gabriela Poptean, verişoara lui, de Violeta Brad, o consăteancă, şi ea victimă în acea noapte. În jurul orei 18:00, cordonul de scutieri din faţa Sălii Dalles se dă la o parte şi un camion ucigaş intră în plină mulţime. „Nu e coşmar ce vezi, e realitatea”, îi şopteşte surorii lui şi se smulge de lângă ea să ajute răniţii. „Criminalii omoară lumea, mă duc să ridic răniţii!” Însă Petrică e împuşcat în abdomen, în şoldul stâng. Se târăşte până la Monica să o ferească de gloanţe. Dar sân­gele ţâşneşte cu putere din şold. Ţipând după ajutor, Monica reuşeşte să oprească o Dacie break ce trecea prin zonă şi, împre­ună cu alţi câţiva tineri, îl pune pe Petrică pe bancheta din spate a maşinii. Tot drumul îl susţine pe fratele său, încercând să-i oprească sângele. Nu-şi putea imagina că Petrică, fratele ei, un om atât de puternic şi de sănătos, o să moară. Îl săruta mereu şi-l ruga să nu moară. Iar el zâmbea şi o ruga cu lacrimi în ochi să aibă grijă de părinţi. Cu ochii larg deschişi spre viitor… Purta cu el, în acea după-amiază de 21 decembrie 1989, o iconiţă însângerată, o foaie de parcurs şi mir sfinţit.

Material aparut in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa