Există o logică a rapacităţii şi a puterii – calea lui Cain – a celor şmecheri, care se descurcă în lumea asta, care se îmbogăţesc repede, care dictează şi stăpânesc. Aceştia poartă numele de fii ai omului, ai căruia împărăţii şi aparţin. Dar mai există şi o altă logică, a acelora care umblă pe calea lui Abel, ucis mişeleşte în câmp de fratele său Cain. Aceştia se numesc fii ai lui Dumnezeu pentru că, asemenea lui Set, urmaşul lui Adam şi ai lui Enos, fiul său, ei cheamă numele Domnului Dumnezeu. Aceştia, adică, nu se încred într-înşii, în slava şi bogăţia lumii acesteia, ci în Tatăl – în mâinile Căruia se află toată puterea în cer şi pe pământ. Şi, pentru că prin credinţă şi prin întreaga lor viaţă se ţin aproape de casa Domnului, se mai spune despre ei că sunt şi fii ai Împărăţiei.

Fiii omului îşi înmulţesc arginţii, viclenesc, judecă, urăsc şi chiar ucid – căci, într-un fel sau altul, văd în ceilalţi doar nişte slujitori ai patimilor lor egoiste. De aceea, fac orice pentru a dobândi puterea mult-râvnită. Ei sunt tare mult slăviţi de oameni, deşi cunosc doar puţin sau chiar deloc dragostea de aproapele. Ei cred că stăpânesc lumea sau măcar o parte a ei, îşi asigură viitorul prin mulţimea averii adunate – şi totuşi sunt permanent neliniştiţi, le este frică de singurătate, de sărăcie şi de moarte. Presimţirea sumbră că într-o zi totul se va descoperi nu le dă pace. Le este frică. Şi, într-adevăr, „ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei”, iar „ajutorul ce-l nădăjduiau din slava lor se va învechi în iad”. Ps.48:15
Ceilalţi, fiii lui Dumnezeu, sunt întotdeauna trecuţi cu vederea de oameni şi de istorie, sunt consideraţi „fraieri”, sunt neglijaţi, batjocoriţi şi striviţi – iar în anumite momente istorice (cum a fost comunismul la noi) sunt torturaţi, omorâţi şi aruncaţi în gropi comune, ca nişte stârvuri oarecare. Acestora li se potrivesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău-primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului”. Evr.11:38
Aceştia, deşi se ostenesc şi suferă mult, o fac cu bucurie. Ei sunt conştienţi că numai prin suferinţă poate fi curăţit şi alungat păcatul, aşa cum biruinţa se câştigă în război numai prin multă luptă, durere şi jertfă; iar de război din partea Celui rău avem parte în fiecare zi a vieţii noastre. Aceşti oameni sunt întotdeauna liniştiţi, nu se plâng şi rabdă îndelung, cu smerenie, ocări şi necazuri de la fraţii lor. Lor nu le este frică de singurătate, pentru că Dumnezeu, în chip simţit, este totdeauna prezent în inima lor. Nu se tem nici de sărăcie, căci nu au ce pierde – doar Dumnezeu le-a dat totul! Nici măcar de moarte nu se tem, fiindcă toată viaţa şi-au pus-o în mâna Celui către care au să se ducă. Aceştia sunt singurii oameni de pe faţa pământului care nu se tem de moarte. Pe ei îi iubeşte Dumnezeu ca pe nişte adevăraţi fii; pentru ei mai rabdă lumea aceasta şi nu-Şi întoarce faţa de la ea. Despre aceşti oameni am vrea să vorbim în acest număr al revistei, acum, la douăzeci de ani de la jertfa din Decembrie 1989.
Comunismul a fost adus peste noapte în România de către trupele de ocupaţie bolşevică. Poporul român s-a trezit, dintr-o dată, că trebuie să primească o conducere şi o ideologie antihristică în esenţa ei, care vroia să-L scoată pe Dumnezeu din inima oamenilor. Şi a început un război ascuns, sute de mii de români umplând puşcăriile şi lagărele. Acolo, în camerele de tortură şi în celulele de la Piteşti, Aiud, Gherla şi Canal, poporul român a mărturisit pe Hristos, deci împotriva comunismului. Acolo, în inimile şi trupurile tinerilor, s-a dus lupta fiarei pentru a birui neamul creştin ortodox al românilor. Şi pentru că au existat Valeriu Gafencu, părintele Daniil-Sandu Tudor şi nenumăraţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi de oameni, în inima cărora nu a încetat pomenirea numelui Domnului Dumnezeu, comunismul nu a biruit.
Dovada am primit-o în Decembrie 1989, când, din nou, neamul românesc a fost primenit prin jertfă. Din inima unui popor care părea subjugat comunismului a izbucnit un strigăt de contestare a acestei demonice ideologii. Ce lucru minunat! Copii şi tineri care nu avuseseră parte de o educaţie creştină au ieşit în stradă pentru a se împotrivi cu propriile piepturi fiarei roşii şi a o birui prin jertfa lor. Deşi majoritatea lor nu ştiau absolut nimic despre mărturisirea creştină anticomunistă a celor care trăiseră cu numai două generaţii înainte, s-au arătat adevăraţi urmaşi, moştenitori ai aceluiaşi har al fiilor lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, chiar fraţii lor, români de acelaşi sânge şi credinţă, asemenea lui Cain pe Abel, i-au sacrificat ca pe nişte miei…
Pe această jertfă s-a întemeiat libertatea noastră de după 1990, harul pe care-l simţeam atunci că se revărsa peste poporul român. Dar fiii omului, slujitorii stăpânitorului lumii acestuia, diavolul, nu se puteau bucura de această nouă biruinţă a lui Hristos în lume! Bisericile erau din nou pline, în special de tineri. Şi, pentru că prin poliţie şi tortură nu mai puteau să se impună, căci trecuse vremea acestora, au atacat cu toată puterea vicleniei stăpânului lor, diavolul, prin cultura desfrâului zis divertisment, a lăcomiei şi a slavei deşarte zise consumism. Acestea sunt mult mai sigure şi mai bine adaptate lucrării celui rău, care este, prin excelenţă, tatăl minciunii, specialist al manipulării oamenilor prin puterea propriilor lor patimi. La drept vorbind, atunci când omul are libertate, acestea sunt armele folosite de cel rău, căci încearcă cu viclenie să te facă să i te supui. Apoi, după ce ai căzut în laţul său, începe să-l strângă, pentru ca prin tortură să te lepezi de tot ce ai mai sfânt.
Şi pentru că domeniul celui rău e prin excelenţă cel ideatic şi imaginativ, acum armele sale sunt mult mai eficace şi mai diversificate. Astăzi se poate folosi de televizor şi internet, de ziare şi reviste, de tot ceea ce poate promova violenţa şi erotismul, iubirea de argint şi slava deşartă – îndeobşte toate patimile omului.
Aceasta este logica după care se desfăşoară în mare istoria lumii, dar puţini, foarte puţini mai găsesc răgazul să dea atenţie acestor lucruri. Oamenii sunt atraşi hipnotic în fluxul evenimentelor mediatice – în fapt, undeva foarte în afara adevăratului război care se duce. Ei aşteaptă ca procesele democratice să le rezolve problemele, ca împrumuturile externe să le asigure pensiile. Continuă să rămână spectatori ai dezastrului unei lumi care se scufundă tocmai pentru că şi ei se supun din ce în ce mai mult aceleiaşi logici a fiilor împărăţiei lumii acesteia, calea blestemată a tuturor păcatelor şi desfrânărilor.
Tinerii din Decembrie 1989 au intuit cumva, în curăţia sufletului lor, calea pe care trebuia să pornim – ei înşişi făcând primul pas şi cel mai important. Lor trebuia să le urmăm şi nu fantasmelor unei Europe şi Americi aflate ele însele în disoluţie, deoarece nu au înţeles că Dumnezeu este Hristos, iar nu banii, confortul şi distracţiile.
Acum, pentru că am crezut în aceştia, punându-ne soarta în mâinile lor, nu ne rămâne decât să le împărtăşim soarta – lor, unora care s-au făcut mai rău decât păgânii, ce primesc patimile de necinste drept „virtuţi comunitare”. Iar aceasta se va întâmpla până când vom înţelege să ne asumăm în mod conştient şi comunitar credinţa şi valorile, luptând nu atât împotriva unei ideologii poliţieneşti ai cărei zori abia mijesc prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ci împotriva unei culturi a dezmăţului şi a urii care ne distruge credinţa, familiile şi neamul. Prin răbdarea în necazuri, pocăinţă şi jertfă, putem avea nădejdea în mila Domnului, într-o viaţă ceva mai liniştită şi mai fericită.
Dar şi altminteri, dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, către disoluţia totală a orânduirii creştine a lumii în care ne-am născut, noi nu trebuie să ne supunem acestei logici nefaste. Dacă ne recunoaştem în aceşti noi mucenici ai ultimei jumătăţi de veac, trebuie să le fim următori – lor şi tuturor celor ce s-au înscris de-a lungul secolelor pe calea Împărăţiei, chemând numele Domnului. Oricum, sămânţa martirilor din epoca comunismului şi a celor de acum două decenii îşi va arăta roadele atunci când lumea se va aştepta mai puţin, aşa cum s-a întâmplat şi în ’89. Când se va înteţi prigoana, alţii se vor ridica, care deja trăiesc printre noi, şi vor mărturisi, arătând că scânteia dumnezeieştii jertfe nu s-a stins în neamul românesc. Sămânţa lor, a martirilor, nu va pieri în veac, căci prin ei se va arăta în chip de netăgăduit că Hristos a biruit lumea şi, împreună cu El, toţi cei ce-L urmează cu bucuria mărturisirii, fiecare după darul şi puterea lucrătoare a harului din inima sa.

Gheorghe Fecioru

Articol aparut in nr. 11 al revistei “Familia Ortodoxa”