Doamna Roxana, mamă a doi băieţi în vârstă de 6 şi 9 ani ne povesteşte că în permanenţă cei doi copii parcă au ceva de împărţit şi că trebuie periodic să intervină între ei ca să-i liniştească.

Domnul Ioan are deja doi copii mari – fiica de 28 de ani, fiul de 24. De curând şi băiatul a ajuns să aibă serviciul lui, iar la primul său salariu, mai în glumă, mai în serios i-a spus surorii lui că, uite, a reuşit mai bine decât ea în viaţă. L-a uimit această remarcă, cu atât mai mult cu cât cei doi fraţi se înţeleg bine.

Foto: Claudiu Pantea

Felul în care copiii unei familii se înţeleg între ei este o problemă care-i interesează pe aproape toţi părinţii. Gelozia fraternă este un amestec de mânie şi teamă, rezultate din dorinţa unuia dintre copii de-a fi iubit cel mai mult de către părinţi şi de-a nu pierde iubirea lor la venirea unui nou frate. În rivalitatea fraternă însă, copilul se confruntă cu un simţământ de mânie, rezultat de data aceasta din dorinţa de a fi cel mai bun, de a câştiga în întrecerea cu fraţii sau cu ceilalţi, una dintre mizele acestei dorinţe fiind şi obţinerea iubirii părinţilor săi.


Studiile arată că dacă între copii este o diferenţă de doi ani sau mai puţin, şi sunt şi de acelaşi gen, există mai multe şanse să intre în competiţie. Psihologul Nancy L. Van Pelt precizează că aceasta poate da naştere la lupte intense şi rivalităţi între fraţi. Copiii care au între ei o diferenţă mai mare de patru ani vor avea mai puţine lucruri în comun, observă aceeaşi autoare, şi poate că nu se vor angaja într-o rivalitate atât de mare.
Atunci când vorbim despre rivalitate, despre competiţia dintre fraţi, trebuie să înţelegem că până la un anumit punct acest aspect al dezvoltării copiilor reprezintă o componentă normală a drumului către maturizare (ne raportam, desigur, la condiţia firii omeneşti căzute).
Pentru specialiştii americani în pediatrie T. Berry Brazelton şi Joshua D. Sparrow, rivalitatea este o comunicare previzibilă între fraţi. Fraţii sunt de multe ori în competiţie, de parcă ar fi făcuţi să se lupte unul cu altul. De fapt, „să-ţi pese şi să fii în competiţie unul cu celălalt sunt două faţete ale aceleiaşi monede”, spun aceştia.
Fraţii se întrec şi se luptă între ei nu numai pentru a obţine iubirea părinţilor, ci şi pentru că în felul acesta fiecare învaţă despre sine, se „măsoară” pe sine şi se deosebeşte pe sine de celălalt. În procesul devenirii ca persoane unice, fiecare copil are nevoie să se delimiteze pe sine, are nevoie să ştie cine este şi unde îi este locul.
Când doi fraţi de vârste apropiate se ceartă ori se luptă între ei, niciodată nu vor ajunge până acolo încât să se veteme grav unul pe celalalt. De aceea, pentru a nu perturba acest proces de creştere, cea mai bună atitudine pentru părinţi este să rămână în afara acestei rivalităţi.
De multe ori, rivalitatea dintre fraţi se amplifică în scopul de a-i implica pe părinţi. Prin implicarea sa, părintele creează un triunghi ce va permite fiecărui copil să-l manipuleze pe adult şi să-l atragă de partea sa. Cei doi specialişti sus-amintiţi consideră că cel mai bine este să li se spună fraţilor cam aşa: „Ştiţi ceva, nu ştiu cine are dreptate şi cine nu. Va trebui să vă lămuriţi şi singuri”, după care părintele să se îndepărteze. Lăsaţi să se descurce singuri, copiii vor învăţa să se respecte şi să-şi poarte de grijă unul celuilalt, ştiut fiind că simţămintele de rivalitate sunt acompaniate şi de o reală afecţiune.
De cele mai multe ori, rivalitatea şi competiţia, ca faţete negative ale dezvoltării trăsăturilor de personalitate la copil, sunt accentuate şi fixate de către adulţi. Rivalitatea poate fi generată de multe lucruri, cum ar fi acela de a-i îngădui unuia dintre copii să fie „şef” peste ceilalţi, de a favoriza un copil în detrimentul altuia, de a face comparaţii între copii (fraţi, dar şi vecini, colegi mai apoi), de a permite şi încuraja competiţiile, de a nu organiza suficiente activităţi menite să ocupe timpul copiilor.
Psihologul Kay Kuzma ne oferă în acest sens o serie de sugestii de prevenire, pe cât posibil, a rivalităţii dintre fraţi:

Părintele să petreacă un timp anume cu fiecare copil în parte; o planificare săptămânală a timpului alocat fiecărui copil îi va oferi acestuia sentimentul că este unic şi că are valoare.
Părintele să spună ceva pozitiv şi adevărat despre fiecare dintre copii, şi să evite comparaţiile dintre ei. De multe ori, părinţii cad în capcana comparării copiilor lor din dorinţa de a-i stimula pe cei mai leneşi ori mai puţin înzestraţi.
Părintele să le spună copiilor că Dumnezeu i-a creat diferiţi, pentru că are o lucrare diferită pentru fiecare dintre ei, că ei pot avea roluri diferite, dar la fel de importante.
Părintele să-l încurajeze pe fiecare copil să-şi descopere propriul talent şi să aprecieze capacităţile deosebite ale celorlalţi membri ai familiei. Fiecare copil din familie să ajungă astfel să fie priceput la ceva anume în familia sa.
Părintele să fie conştient că ar putea să se simtă atras către un copil mai mult decât către altul. Spre exemplu, înfăţişarea fizică şi inteligenţa, două caracteristici asupra cărora copilul are doar un foarte mic control, sunt tocmai acele lucruri care îl fac să fie, sau nu, atractiv la prima vedere. De aceea, când un părinte are dificultăţi în a-l accepta pe unul dintre copii, se cuvine să petreacă mai mult timp cu acel copil, să realizeze mai multe activităţi împreună cu el, pentru a-i putea descoperi calităţi neobservate până atunci.
Părintele să-i încurajeze pe copii să devină prietenoşi şi cu copiii din afara cercului lor de fraţi, verişori, prieteni, pentru a se evita căderile în coaliţii de genul: „Tu nu eşti din grupul nostru”.
Realizând o analiză a interacţiunilor umane care guvernează lumea anilor ’90, psihologul organizaţional Stephen R. Covey, autorul cărţii „Eficienţa în 7 trepte”, subliniază importanţa decisivă a familiei ca forţă activă şi modelatoare a atitudinii de viaţă la copil.
Stephen R. Covey evidenţiază că cei mai mulţi dintre oameni sunt structuraţi din fragedă copilărie în spiritul rivalităţii şi competiţiei, într-o mentalitate câştig/pierdere („dacă eu câştig, tu pierzi”). Când un copil e comparat cu un altul – când răbdarea, înţelegerea sau iubirea părintească fluctuează în funcţie de aceste comparaţii – lucrurile, spune Covey, se petrec în cadrul atitudinii câştig/pierdere. Copilul învaţă, se formează şi se programează cu gândul că „dacă sunt mai bun decât fratele meu, părinţii o să mă iubească mai mult”.
Copilul învaţă totodată că trebuie să fie mai bun decât celălalt la şcoală, că trebuie să fie primul în toate, de nota 10. Familia sa, apoi şcoala, apoi societatea, îi arată că trebuie să se axeze pe spiritul de competiţie şi nicicum pe cel de cooperare, că viaţa este un meci în care „a câştiga” înseamnă „a bate”.
În fapt, spune Covey, această atitudine este o poziţie slabă, generată de un sentiment puternic de insecuritate interioară. Pe termen scurt, stilul câştig/pierdere poate da rezultate, mai ales în cazul personalităţilor puternice, însă în arii limitate şi cu un preţ pe care fiecare îl plăteşte la un moment dat. Căci cine poate trăi în competiţie la nesfârşit, cine poate trăi în competiţie cu soţul, soţia, copiii, colaboratorii, prietenii?
Mulţi directori, manageri şi părinţi oscilează cu multă nelinişte şi durere, mai spune Covey, de la poziţia câştig/pierdere la poziţia pierdere/câştig („dacă eu pierd, tu câştigi”). Iar atunci când se întâlnesc două persoane axate pe câştig/pierdere, adică două persoane hotărâte, puternice şi egoiste, rezultatul clar va fi poziţia pierdere/pierdere, cu toate consecinţele de rigoare, duse până la conflict, răzbunare, război, omor in extremis.
De aceea, pentru Stephen R. Covey, o societate bazată pe astfel de relaţii nu poate fi nici matură şi nici viabilă, cu atât mai puţin creştină.
Ţinând cont de acestea, am putea crede că în familiile cu un singur copil nu se va dezvolta o atitudine de competiţie, acesta neavând cu cine rivaliza. Nimic mai fals. La mulţi dintre aceşti copii, care de obicei beneficiază de multe oportunităţi, spiritul de competiţie se manifestă la şcoală, unde le este foarte greu să piardă, să accepte că pot fi şi alţii cel puţin la fel de buni ca ei.
Într-o familie cu mai mulţi copii însă, aceştia pot învăţa rapid să coopereze, tocmai pentru că fraţii se joacă împreună, negociază, împart, rezolvă conflicte, se coalizează chiar împotriva părinţilor când se antrenează în năzdrăvănii. Totul este ca părinţii să înţeleagă riscurile pe care le implică înclinarea balanţei în favoarea unuia dintre copii şi educarea acestora în spirit competiţional.
Un părinte duhovnic spunea o dată că rivalitatea se vindeca aşa: explicându-i fiecărui copil că noi toţi suntem în competiţie numai cu noi înşine, fiind chemaţi să creştem laolaltă până la măsura lui Hristos, avându-i ca modele particulare pe sfinţii noştri ocrotitori ori al căror nume îl purtăm.

Psiholog Adriana Hâncean
Articol aparut in numarul 20 al revistei “Familia Ortodoxa”