Luni, 5 septembrie 2010, în urma invitaţiei Facultăţii de Teologie Protestantă situată într-o suburbie a Seoul-ului, Î.P.S. Ambrozie, Mitropolitul Coreei, a susţinut două conferinţe înaintea unui număr de 35 de studenţi, toţi pastori protestanţi. Temele conferinţelor au fost „Misionarismul” şi „Liturgica”. Redăm mai jos o parte din cele rostite la aceste două conferinţe, socotind că atât subiectele abordate cât şi felul răspândirii mărturiei ortodoxe în Coreea prezintă un interes aparte şi un adevărat folos duhovnicesc.

1. Cum este înţeles misionarismul în Biserica Ortodoxă?

Mai întâi, trebuie precizat că termenul „misionarism” nu exprimă duhul Bisericii Ortodoxe. Îl folosim făcând un pogorământ, deoarece s-a consacrat pe scară largă. În locul lui preferăm termenul „mărturie”[1]. Cuvântul „misionarism” este un produs al teologiei apusene, de aceea nici nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în timp ce cuvântul „mărturie” este întâlnit adesea. Propovăduirea Evangheliei nu înseamnă să spun cuvinte frumoase despre Hristos, ci să dau zilnic mărturie despre Hristos prin cuvintele, prin tăcerea mea, prin faptele şi exemplul meu personal. Şi, mai mult, de va fi nevoie, mărturisesc pentru Hristos, adică îmi vărs sângele pentru Hristos, aşa cum au făcut milioane de mucenici şi mărturisitori ai credinţei noastre.

2. Ce părere aveţi despre prozelitism?

Noi, în Biserica Ortodoxă, socotim prozelitismul un mare păcat, deoarece nu cinsteşte libertatea omului. Se calcă în picioare acest dar al libertăţii omului, îi subminează şi limitează personalitatea. Prozelitism înseamnă că impun altuia crezul meu, prin mijloace mai mult sau mai puţin permise, în timp ce mărturia despre Hristos înseamnă aceasta: să mă nevoiesc a trăi după poruncile lui Hristos şi, prin cuvintele şi viaţa mea, să reactualizez acel „vino şi vezi” (Io. 1:46) al Apostolului Filip către fiecare bine-intenţionat „Nathanail” – semenul meu. Rezultatele catastrofale ale prozelitismului în aşa-zisele ţări „misionare”, practicat de creştinismul apusean neortodox, pe care le vedem până azi, cred că nu lasă loc nici unei îndoieli că tactica prozelitismului trebuie condamnată definitiv.

3. Cum se procedează în Biserica Ortodoxă atunci când cineva urmează să devină misionar?

În Biserica Ortodoxă, slujitorii nu sunt de la sine chemaţi (αυτόκλητοι), ci chemaţi de altcineva (ετερόκλητοι). Altfel spus, nu hotărăşte cineva singur, de capul lui, să lucreze ca misionar, ci Biserica îl trimite. Ascultarea de Biserică este singura cale mântuitoare. Dacă ne aducem aminte, de pildă, cazul Apostolilor Varnava şi Pavel, vedem că Duhul Sfânt i-a ales, iar Biserica, cu rugăciune şi post, i-a trimis la lucrarea de evanghelizare (F.Ap. 13:3). Şi aceştia, când s-au întors la Ierusalim, au vestit Bisericii care i-a trimis „câte a făcut Dumnezeu cu ei” (F.Ap. 15:4). Subiectul acesta are o uriaşă însemnătate teologică în ceea ce priveşte transmiterea dreptei credinţei şi unitatea Bisericii. Dacă fiecare acţionează după capul lui şi mânat de dorinţa sa, atunci se primejduieşte credinţa şi unitatea Bisericii.

Îngăduiţi-mi, ajunşi în acest punct, să vă relatez o întâmplare: călătoream odată cu avionul din America în Grecia şi lângă mine s-a nimerit o americancă ce se autointitula „misionar”. Când am întrebat-o de ce a ales ca şi „câmp misionar” tocmai Grecia, ea îmi spuse că îi admiră mult pe greci, ştie multe despre glorioasa lor istorie antică şi, de aceea, are mare râvnă să-i facă… creştini!

„Dar ştiţi în ce cred neogrecii?” am întrebat-o. „Desigur! În cei 12 zei ai Olimpului!”, îmi răspunse. „Ştiţi”, îi zic, „că cu 2000 de ani înainte de dumneavoastră un alt apostol, marele Apostol al neamurilor, Pavel, a mers în Grecia şi a propovăduit creştinismul? Şi că de atunci şi până azi grecii au o tradiţie ortodoxă neîntreruptă?…”

Aşa ceva – sau poate şi mai rău! – se întâmplă atunci când în spatele fiecărui misionar chemat cu de la sine putere nu se află Biserica, cea care ar fi trebuit să-l trimită.

4. Aţi acuzat-o pe doamna din America de faptul că a mers în Grecia pentru misionarism. Dumneavoastră pentru ce aţi venit în Coreea? Oare nu faceţi acelaşi lucru?

Nu, nu fac acelaşi lucru şi nici nu am acuzat-o pe acea doamnă. Am adus în discuţie acest fapt pentru a arăta ce se poate întâmpla dacă lucrarea misionară a fiecăruia nu are temeiuri eclesiologice corecte. Ştiţi mai bine ca mine că în Coreea există milioane de oameni, nu doar necreştini, ci şi fără religie. Pe când în Grecia, ţară cu 2000 de ani de istorie creştină, numărul creştinilor depăşeşte 90% din totalul populaţiei. Dacă Coreea era o ţară creştină, nu m-ar mai fi trimis Patriarhia Ecumenică aici! Ca să fiu mai limpede, daţi-mi voie să adaug următoarele: la Facultatea coreeană unde predau am aflat că părinţii unei studente de-a noastre se află acum în Grecia, ca misionari veniţi cu de la sine putere, nechemaţi şi netrimişi de nimeni. Şi ce loc credeţi că au ales pentru a face prozelitism? Insula Patmos, sfântul ostrov al Apocalipsei, unde urmele Evanghelistului Ioan sunt încă vii. În această insulă, unde au trăit atâţia mari sfinţi, există nenumărate mănăstiri şi biserici, iar credinţa ortodoxă a locuitorilor ei are rădăcini până în epoca apostolică. Se pune întrebarea: ce-i pot învăţa pe locuitorii ortodocşi doi coreeni care au devenit creştini de-abia cu câţiva ani în urmă? Nu socotiţi că nu-i cinstit să încerci să schimbi credinţa unor oameni care au în însuşi ADN-ul lor o tradiţie de 20 de veacuri? Tot aşa cum n-a fost cinstit ceea ce a făcut papismul prin anii ’90, după căderea comunismului în Rusia. Uniaţii au dat de îndată năvală să-i facă pe ruşi, cu viclenie, catolici – ei, care au o tradiţie ortodoxă de veacuri! Dacă vrea cineva să facă misionarism, să se orienteze către ţările necreştine…

5. Ce ne puteţi spune despre cum ar trebui să fie un misionar?

Răspunzând la această întrebare esenţială a dumneavoastră, mă voi strădui să zugrăvesc pe scurt care este, teoretic, misionarul ideal. Aceasta, desigur, fără să pretind că ceea ce ar trebui să fie idealul este însoţit întotdeauna şi de fapte. Aşadar, cel ce lucrează ca evanghelizator trimis de Biserică va trebui să aibă drept prototip pe Hristos şi pe cei ce au păşit pe urmele lui Hristos, adică pe sfinţi. Misionarul trebuie, fără doar şi poate, să fie o persoană înzestrată cu multe calităţi, dintre care cea mai de seamă este să fie un luptător împotriva patimilor. Curăţirea pentru dobândirea Duhului Sfânt este primul pas. Şi de la curăţire se ajunge la luminare, şi de aici la îndumnezeire. Nu poţi transmite celuilalt nimic, dacă tu nu ai! Ca să dai mărturie despre Hristos, trebuie neapărat ca tu însuţi să-I fi gustat prezenţa în viaţa ta.

6. Care este metoda de misionarism folosită de Biserica Ortodoxă?

În Biserica Ortodoxă urmăm practica Bisericii primare, aşa cum o aflăm în cartea Faptelor Apostolilor. Apostolii, când au văzut că multele griji legate de „slujirea meselor” le răpeau timp preţios din lucrarea lor de căpetenie, au chemat „mulţimea ucenicilor”, le-au spus să aleagă şapte diaconi, apoi le-au comunicat hotărârea luată în ce-i priveşte pe ei înşişi: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (F.Ap. 6:4). Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă, urmând predaniei apostolilor, pune viaţa liturgică înaintea predicii. Acest fapt se poate observa dacă cineva cercetează adunarea ortodocşilor din biserici şi, respectiv, o casă de rugăciune protestantă. În bisericile ortodoxe se pune accentul pe slujbe, pe închinarea la Dumnezeu şi pe rugăciune, pe când la protestanţi pe predică. De aceea auzim adesea din partea protestanţilor ce au cunoscut Ortodoxia că „la adunările noastre auzim multe cuvinte, pe când în Biserica Ortodoxă ne rugăm mult şi auzim puţine”.

Noi, ortodocşii, învăţăm Sfânta Evanghelie (pe care, de altfel, o avem întotdeauna aşezată pe Sfânta Masă, în mijloc, ca să ne amintească că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie în centrul vieţii noastre de zi cu zi) în trei feluri.

Cel dintâi: prin citire. La fiecare slujbă se citesc pasaje sfinte, scripturistice. Mai cu seamă la fiecare Sfântă Liturghie ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, din citirile Apostolului şi Evangheliei şi din predica ce urmează. Al doilea: prin cântare, psalmodie. Minunatele cântări şi imne adânc teologice din închinarea ortodoxă (adică Sfintele Slujbe) sunt în marea lor parte pline de pasaje scripturistice sau inspirate nemijlocit din Evanghelie. Altfel spus, avem textul Sfintei Scripturi „pus pe note”, adică l-am încadrat cu totul în cântările şi imnele bisericeşti. Al treilea fel: prin vedere. „Vedem” Evanghelia în icoanele ortodoxe. Icoanele sunt o Evanghelie „în imagini”. De pildă, dacă ne uităm cu atenţie la icoana Schimbării-la-Faţă, vom constata că iconarul, prin culori şi linii, reeditează iconografic cuvintele evangheliştilor ce descriu minunea Schimbării-la-Faţă a lui Hristos.

Concluzionând, putem spune că în cultul Bisericii Ortodoxe avem la îndemână un desăvârşit sistem optico-acustic de învăţare a Evangheliei.

7. Aţi spus că în Biserica Ortodoxă cultul, cu tot ce înseamnă el (slujbe, rugăciuni, Liturghie) are întâietate faţă de predică. Totuşi, Apostolul Pavel, în Areopag, doar a predicat.

Apostolul Pavel, vorbindu-le întâia oară atenienilor idolatri, era logic să înceapă cu predicarea „necunoscutului dumnezeu”. Cărui dumnezeu să se fi rugat cu idolatrii? Însă, în alte împrejurări, aşa cum ne învaţă cartea Faptelor, apostolii urmau metoda înfăţişată mai sus –rugăciuni, urmate de propovăduirea cuvântului. Adunările lor aveau în centru, ca prim obiectiv, „frângerea pâinii”, adică Liturghia, şi abia apoi învăţătura.

8. Ne-aţi vorbit prin multe exemple despre cultul ortodox şi centrul său, care este, aşa cum aţi spus, Sfânta Împărtăşanie. De ce credeţi că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos?

În Biserica Ortodoxă credem că lucrarea cea mai măreaţă ce se săvârşeşte pe pământ este Dumnezeiasca Liturghie. Şi aceasta întrucât în Sfânta Euharistie trăim Cina cea de taină, pentru răscumpărarea neamului omenesc. După cum atunci, în foişorul din Ierusalim, Hristos le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, aşa şi în fiecare Sfântă Liturghie Însuşi Hristos este de faţă nevăzut, ipostatic şi fiinţial, ca jertfă şi jertfitor, şi dă Trupul şi Sângele Său credincioşilor botezaţi, ce sunt în locul apostolilor. Şi, bineînţeles, credem nestrămutat că cei ce primesc Sfânta Împărtăşanie se împărtăşesc cu Însuşi cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos, „spre lăsarea păcatelor şi viaţă veşnică” – nu simbolic, căci Hristos n-a spus ucenicilor la Cina cea de taină „Luaţi, mâncaţi, acesta este ca Trupul Meu”, sau „Beţi dintru acesta toţi, acesta este ca Sângele Meu”, ci „acesta ESTE Sângele Meu” şi „acesta ESTE Trupul Meu”.

9. Adică ceea ce facem noi, protestanţii, în cultul nostru, nu înseamnă nimic?

Marea deosebire între închinarea ortodoxă şi cea protestantă constă în faptul că la dumneavoastră se face o reconstituire închipuită, simbolică, a jertfei lui Hristos – o reeditare figurativă a Cinei celei de taină. Dimpotrivă, la Sfânta Liturghie ortodoxă stau de faţă Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în chip real, şi Hristos se dă „iarăşi şi de multe ori” spre „mâncare şi băutură” credincioşilor, „Cel ce Se împarte şi nu Se desparte”. Predania aceasta, a săvârşirii Cinei celei de Taină, au primit-o de la Domnul Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au predat-o ucenicilor lor – şi, astfel, ea se continuă în Biserica Ortodoxă până astăzi, fără întrerupere. În istoria bisericească a Bisericii din vechime se găsesc o mulţime de referinţe din vremea prigoanelor şi a catacombelor, ce mărturisesc râvna celor dintâi creştini şi primejdiile la care se expuneau căutând să ia parte la adunările euharistice şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Pentru noi, ortodocşii, e de neînţeles felul în care teologia protestantă interpretează acele pasaje scripturistice ce vorbesc mai mult decât limpede despre Pâinea cea cerească – de pildă, cele cuprinse în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan. Hristos a spus la modul absolut: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi eu Îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6:54) şi „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul” (Io. 6:56). Aşa cum trupul nostru are neapărată nevoie de hrană şi băutură reală, iar nu simbolică, ca să se menţină în viaţă, astfel şi sufletul nostru are neapărată nevoie de Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să nu moară duhovniceşte. Nu putem trăi nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă, dacă nu mâncăm şi nu bem Trupul şi Sângele lui Hristos. Poate această afirmaţie va părea gravă! Însă să ne aducem aminte că mulţi dintre ucenici au încetat să-I mai urmeze lui Hristos tocmai când El a stăruit asupra Trupului şi Sângelui Său. Şi, adresându-se celor doisprezece ucenici, le-a zis: „Au doar şi voi vreţi să vă duceţi?” (Io. 6:67). Aceleaşi cuvinte le repetă şi celor ce astăzi vor să fie creştini, dar nu vor să creadă şi să-şi însuşească în întregime învăţătura lui Hristos.

10. Omul nu se poate mântui numai cu predica? De ce insistaţi atât de mult pe viaţa cultică?

Lucrarea de mântuire a Bisericii nu este suficientă numai prin predică. Dacă cineva aude cuvântul lui Dumnezeu şi zice „m-am mântuit”, nu înseamnă că s-a mântuit deja! Biserica Ortodoxă, în afara cuvântului lui Dumnezeu, dăruieşte omului şi o viaţă tainică. Omul, luând parte la Tainele Bisericii, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte. Darea Sfintei Împărtăşanii credincioşilor, de pildă, se face „spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”. Credincioşii, prin intermediul Dumnezeieştii Euharistii, se unesc tainic cu Hristos şi devin „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pet. 1:4). Ce altceva este mântuirea omului mai mult decât aceasta?…

11. Ne puteţi explica ce este „taina”?

Este anevoios cuiva să creadă în viaţa tainică a Bisericii dacă nu înţelege mai întâi ce înseamnă cuvântul „taină”. Taina este ceva ce vedem că se săvârşeşte, dar minţii omeneşti îi e cu neputinţă să priceapă CUM se săvârşeşte. Dacă am fi putut pricepe cum are loc Taina, atunci nu ar mai fi Taină, ci un act omenesc obişnuit, de fiecare zi. Spunem, de pildă, că Dumnezeu este în Treime. Vă întreb: cine dintre noi înţelege taina Sfintei Treimi? Trei persoane, o fiinţare! Taina aceasta, judecată prin prisma logicii omeneşti, este iraţională. Dacă este însă privită prin dimensiunea credinţei, atunci nu mai este iraţională, ci supra-raţională – depăşeşte raţiunea omenească. Cine poate pricepe ce este Dumnezeu? Care este, adică, esenţa, fiinţarea lui Dumnezeu? NIMENI! Şi, totuşi, credem în Dumnezeu. Nu pentru că Îl înţelegem, ci pentru că simţim tainic prezenţa Lui şi gustăm cu inima dragostea Sa – putem, adică, înţelege energiile necreate ale lui Dumnezeu, după cum foarte frumos au teologhisit marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, – nu însă şi fiinţarea Lui. Să vedem în Scriptură ce i-a zis Dumnezeu lui Moisì când acesta a cerut de la Dumnezeu să-I vadă Slava: „Eu voi merge înaintea ta cu Slava Mea… Nu vei putea vedea Faţa Mea, că nu va vedea om Faţa Mea şi să fie viu…” (Ieş. 33:18-20). Aşijderea se întâmplă cu toate adevărurile credinţei, ce depăşesc legile firii. „Le vedem fără să le vedem, le cunoaştem fără să le cunoaştem”, deoarece toate sunt acoperite în „dumnezeiescul întuneric” (Sf. Grigorie al Nyssei). Le trăim şi participăm la ele numai cu puterea credinţei. Dacă ne încăpăţânăm să credem doar ceea ce putem cuprinde cu logica şi raţiunea noastră depăşită, atunci ne îngustăm incredibil orizontul duhovnicesc şi, până la urmă, nu putem fi creştini. Deoarece, în ultimă instanţă, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11:1). Şi, bineînţeles, credinţa presupune smerenie adevărată, cu care atragem harul lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Cel smerit, care se încrede în Dumnezeu mai mult decât în raţiunea lui, cu harul lui Dumnezeu, poate pătrunde Tainele Bisericii.

12. Cum poate cineva studia teologia ortodoxă în Coreea?

Întrucât teologia ortodoxă e aproape necunoscută în Coreea, Mitropolia Ortodoxă a Coreei depune strădanii să întemeieze o Facultate de Teologie Ortodoxă, ce va fi prima nu doar în Coreea, ci şi în întreaga Asie Răsăriteană. Rostul ei va fi să dea posibilitatea oricui ar dori să aibă acces la această comoară nepreţuită! Rugaţi-vă ca această dorinţă a noastră să se înfăptuiască cât mai grabnic, întru slava lui Dumnezeu.

*

Cele două conferinţe, ce au durat mai bine de trei ore, cu o scurtă pauză de 10 minute între ele, s-au încheiat cu următoarele cuvinte ale Mitropolitului Ambrozie:

Înainte de a pleca de la catedră, aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru invitaţia făcută şi, mai cu seamă, pentru întrebările bine gândite şi de actualitate ce mi-au fost puse. În al doilea rând, îmi cer iertare dacă, eventual, cineva s-a simţit ofensat de răspunsurile care s-au dat. Intenţia mea n-a fost să rănesc pe nimeni, dar întrucât cred că într-un dialog, ca să aducă roade şi să fie de un real folos – şi socotesc că nimeni n-a venit astăzi aici ca să asculte vorbe goale şi să-şi piardă vremea – trebuie negreşit să precumpănească sinceritatea şi dragostea, de aceea v-am spus ce cred, cu limbajul adevărului şi dragostei. Cuvintele „ţinând adevărul în dragoste” (Ef. 4:15) şi „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Io. 8:32) au constituit fundamentele scripturistice ale gândirii mele. Şi, la sfârşit, vreau să întăresc, pentru evitarea oricăror răstălmăciri, că n-am spus că noi, ortodocşii, suntem toţi sfinţi! Bineînţeles că avem ca ţintă sfinţenia şi pentru ea ne luptăm. Însă ce face fiecare în viaţa sa personală, Dumnezeu judecă. Ceea ce am încercat să vă spun este că noi, ortodocşii, credem nestrămutat că avem credinţa cea dreaptă. Continuăm credinţa Bisericii celei Una şi nedespărţite a primului mileniu, având în minte porunca apostolică: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile ce aţi fost învăţaţi, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tes. 2:15).

Traducere de Monahul Gherontie (Nica)

După „Πάντα τα έθνη”, periodic misionar, nr.116, oct.-nov. 2010

Articol apărut în nr. 28 din revista “Familia Ortodoxă”


[1] În greceşte, explicaţia Mitropolitului Ambrozie are un înţeles mai adânc, deoarece prin cuvântul μαρτυρία („mărturie”) se înţelege totodată „mucenicie”, „martiriu”. Grecescul μάρτυς însemna în primul rând „martor” şi apoi „mucenic”. Deci mucenicii nu erau decât nişte martori, care prin viaţa şi, mai ales, mucenicia lor, dădeau mărturia cea bună pentru Hristos. Ei sunt prototipul „misionarilor” în Biserica Ortodoxă şi numai astfel putem înţelege în dimensiunea lui duhovnicească cuvântul „misionar”. (n.tr.)