Stăm şi ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupţi etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuşi şi irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înţepeniţi. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârşim ceva. Şi până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschişi, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înşine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioşi.

Şi tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mia intrat în mână o carte cu vieţile martirilor din primele secole. Şi fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil şi multă bogăţie, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunţe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar muceniţele noastre nu se lăsau înşelate. Ştiind că Dumnezeu e viu, şi nu poţi să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viaţă trecătoare.

Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde ruşinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în faţa lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleţii care se luptau în circul roman, dezbrăcaţi de haine pentru a nu fi prinşi de nimic şi înfrânţi.” Într-adevăr, li se smulgeau veşmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le ţină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.

Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-şi postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădânduşi astfel haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite şi bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine ştie pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simţurile atâtor bărbaţi.

Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părţile femeieşti descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii şi erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos şi să certe nebunia păgânească. Şi pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strunjindu-li-se pielea cu nişte piepteni de fier pentru a sfârşi, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele şi la urmă capul.

Alte fecioare sfârşeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur şi simplu erau înjunghiate. Toate acestea sau întâmplat cu adevărat şi, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialităţi la viaţă.

Citind cutremuraţi martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeaşi mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioşi. Mulţi ne plângem că nu reuşim să închidem televizorul ca să ne mai liniştim puţin mintea. Alţii nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns şi oameni dintre cei mai aşezaţi, cu familie şi chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reuşească să se stăpânească şi să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.

Aşadar, nu politicienii sunt cei mai vinovaţi pentru starea de lucruri în care am ajuns, şi nici alţii din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt,este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor şi ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar aşa habotnici…!” Mai facem şi câte o glumă deşuchiată, mai ne aruncăm puţin ochii pe o poză „decoltată”, că na! aşa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puţin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simţim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut şi pe ăsta: viaţa merge înainte.

Aşadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viaţa la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracţii şi mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simţim relaxaţi. Dar, ceea ce nu vrem să ştim este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie şi tristeţe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Şi, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naşte astfel dependenţa. Ne motivează tot mai puţin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge uşor neliniştea şi tristeţea pe care dependenţa stării de păcat a sălăşluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăştierea minţii în mii şi milioane de ştiri, informaţii şi senzaţii tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăştiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.

Deci, oamenii nu sunt chiar aşa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferinţă, nemulţumire, regret şi chiar mirarea: „Cum de am ajuns aşa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viaţă care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioşi ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munţii sau să ieşim în piaţă pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conştientizăm profund situaţia în care ne aflăm şi să înţelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viaţa noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, şi nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renaşterea lumii româneşti şi nu de la schimbarea unor politicieni, mulţi dintre ei săracii adânciţi în păcate foarte mari, alţii pur şi simplu neputincioşi ca să facă mai mult bine neamului nostru.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Apostoli, toţi Sfinţii, Cuvioşii şi Martirii de peste veac sunt ajutoare veşnice celor care cred în ei şi le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinţei şi să i ne alăturăm prin curăţia inimii. Şi puterea credinţei nu o va cunoaşte decât cel care se va împărtăşi din ea.

Frig, poate foame şi alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai uşor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliţă pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracţie. Dacă vom înţelege şi vom primi cu răbdare şi mulţumire toate, dacă vom renunţa la a-i judeca pe alţii, dacă vom renunţa la televizorul care ne mănâncă timpul şi viaţa îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va uşura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla şi dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere şi suferinţă, au ajuns să-L cunoască şi să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceaţa Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înţelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred şi-I urmează.

Prof. Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 21 al revistei “Familia Ortodoxă”