De vorbă cu maica Mina, despre perioada detenţiei în temniţele comuniste 

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic dar şi măreţ al generaţiei sale. Pentru folosul nostru şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări privind experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

Maică Mina, vă mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi întâmpinat. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi: socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o drept o continuare a liniei de jertfă urmată în anii tinereţii?

Eu m-am născut într-o perioadă când binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nostru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tuturor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care strălucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pământul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu stăpânea sufletele multor români şi în special a celor din tânăra generaţie, care, cu preţul vieţii lor, doreau să-şi întărească ţara şi să ţină piept tăvălugului ateu din răsărit care ameninţa lumea. Aceasta era, poate, chemarea şi misiunea încredinţată nouă de Dumnezeu. Dar cei mai buni dintre noi au căzut omorâţi prin mâini de români, reuşind doar să amâne cu două decenii instaurarea comunismului la noi; ei au deschis prin jertfa lor o cale spre sfinţenie. Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, ce culminează în zilele noastre. Trecem printr-o perioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta duhovnicească dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a-mi împlini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a-mi încheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea monahală.

– În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spune care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost supusă?

– Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice extraordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lipsă de somn şi altele, pe care celui ce nu a trecut pe acolo îi este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) până seara la 10 la marginea patului sau în picioare, fără să te sprijini de ceva. Acesta era regimul la Rahova, Jilava şi în alte locuri. Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate suferinţele şi încercările la care am fost supuse nu se pot compara cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, bărbaţii; lumea le cunoaşte acum, pentru că a apărut multă literatură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când, oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai pe ferite, în cadrul anchetelor. Pentru a obţine declaraţii de auto-condamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioadă, ţi se puneau în mâncare medicamente ce acţionau asupra psihicului, să-ţi slăbească voinţa. Şi eu cred că, într-adevăr, aşa a fost.

Regimul comunist urmărea să-i distrugă sufleteşte pe cei consideraţi „duşmani ai poporului”. Din cauza oboselii, a tensiunii permanente, a anchetelor epuizante, erai adus uneori în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, împotriva voinţei tale. Aceasta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care erai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu-şi poate închipui durerea sufletească, mult mai mare decât durerea fizică, datorată condiţiilor de detenţie inumane la care erai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă sufleteşte: aşa-zisa „reeducare”.

– Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei, şi patru, şi cincizeci. În perioada anchetelor de obicei stăteam singură sau eram două persoane – a doua fiind informatorul, pe care atunci nu-l bănuiam…

– Nu era mai greu când stăteaţi singură ?

– Nu. Când eram singură, aveam posibilitatea de adâncire în rugăciune, de frământare lăuntrică. Am avut perioade şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost momentele când se insista în anchete, prin metode brutale, să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe care nu voiai să le dai…

– Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dumnezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt deţinuţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită credinţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând credinţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s-au convertit după gratii. Toţi cei ce ne-am lăsat pe deplin în voia Domnului am simţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am simţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau împrejurări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi atunci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doamne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce trebuia să fac. Câteodată am avut vise, în care am avut un răspuns limpede la ceea ce întrebam: aflam în vis data la care trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine împotrivă sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva care să-mi aducă sancţiuni, care să mă coste viaţa. La asemenea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răspunsul acesta a fost salvarea pentru mine.

– Puteţi să detaliaţi, mai concret?

– În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le-am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în detenţie, am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare decât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a detenţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite, am făcut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările – şi eu nu numai că refuzasem „reeducarea”, ba îi şi înfruntam. Acesta a reprezentat un risc pe care mi l-am asumat pentru reaşezarea mea lăuntrică. S-a încercat pe diferite căi să fiu determinată să renunţ, însă Dumnezeu m-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc la capăt ceea ce mi-am propus.

– Mulţi dintre cei ce au pătimit în temniţele comuniste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai adânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s-au apropiat mai mult de Domnul…

– Da. Când erai singur în celulă, puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai decât tu, faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit puterea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire… În lume fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam acea trăire ca în închisoare. Îmi amintesc cum era pe când lucram şi, în acelaşi timp, făceam rugăciunile în lanţ (sfârşea una, începea cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciunea se făcea neîncetat. Şi mai este ceva… Tot închisoarea ne-a dat pomenirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păcate, aşa că temniţa a însemnat şi o pocăinţă pentru faptele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin discuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem… Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură s-a vorbit şi despre bucuria pe care a dat-o închisoarea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească, datorită apropierii de Dumnezeu. În acele clipe ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea: „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu? Sunt oameni care au suferit cumplit în temniţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!” – desigur, dor de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit!

– Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

– Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea de a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închisoare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi m-am gândit că va mai trebui să intru încă o dată, ca să am sentimentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om care a trecut prin chinurile prin care a trecut el să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare, ca să poată birui ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima detenţie. Este o minune foarte mare ceea ce s-a întâmplat cu părintele Calciu!

 

– În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai exista câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

– Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă – Arad, Oradea – mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor; nu mai era Jilava unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram, desigur, reclamate, pentru că aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În timpul zilei, când eram la ateliere şi lucram, făceam rugăciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţionari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

– Aţi avut colege de temniţă care v-au impresionat prin duhul de dăruire?

– Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina – noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de pateric. Dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fărâma ei de carne şi la bucata ei de pâine în favoarea unei camarade mai slăbite, şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea patul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie), a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care rămăsese. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea-Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această demnitate o aveau faţă de toţi – gardieni, anchetatori, informatoarele infiltrate între noi ca să ne spargă unitatea. Sunt chipuri înaintea cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă; ne-am făurit acolo, între zidurile reci ale închisorii, familia noastră, în cadrul căreia, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crunte, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi străine, ne-am povestit cărţi…

– Maică, cum vedeţi societatea de astăzi, după ce aţi trecut prin asemenea chinuri?

– Jalea este foarte mare, pentru că sunt prea mulţi tineri care nu cunosc iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de glie. Ei nu mai au nimic sfânt. Pentru noi, dragostea de neam a fost rădăcina care ne-a crescut, care ne-a dat putere. Ne-am riscat viaţa pentru ţara aceasta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea acceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nici o perspectivă, fără nici un sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, la care îi atrage societatea înstrăinată de Dumnezeu a zilelor noastre. Le doresc să devină conştienţi de nimicnicia vieţii pe care o duc şi că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să-i ceară lui Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine însumi!”, şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pământul nostru este îmbibat de oase şi sânge de mucenici, încât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam – în măsura în care şi noi ne vom schimba Altfel, pierim din faţa lui Dumnezeu ca naţiune…

A consemnat Raluca Tănăseanu

Colecția 2011