12 iulie 1912 – † 29 martie 1989

Nicolae Steinhardt, evreu erudit, prieten cu Constantin Noica, refuză să fie martorul acuzării în procesul acestuia din anul 1958. Preţul unei conştiinţe necompromise de păcatul trădării prieteniei îl va plăti cu cinci ani de temniţă, ani în care se va creştina, fiind botezat de ieromonahul Mina Dobzeu în închisoarea Jilava, în 1960. După ieşirea din temniţă, se călugăreşte la mănăstirea maramureşeană Rohia. Înainte de moarte lasă ascuns, în mare taină, un manuscris, Jurnalul fericirii – monument de trăire şi trezvie duhovnicească, un text aghiografic.

„O mulţime de sfinţi în jurul meu!”

„Jilava, 1961.

Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie. Acceptă cu simplicitate.

Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare”.

Botezul

„Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este o Sfântă Taină, că există Sfintele Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută…

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21:5): «Iată, noi le fac pe toate»; şi, de asemenea, Pavel: «Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi». Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu…”

Văzător al Luminii necreate

„…În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi Lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)”

„Amarnic se înşeală cine crede că…”

„Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoala slăbiciunii şi a miorlăielii…

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce «se face» ori «se zice», mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are în plus şi o nobleţe «super-rogatorie», a bunătăţii, a iubirii. Reflexul de răceală ori silă al cavalerului sau al stoicului, creştinismul îl înfrânează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei, şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorâte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist”.

„Creştinul e liber, aşadar fericit”

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective în artă de a recunoaşte autenticul şi de a da de o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa, nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin, oricât de perfect de fidel ar fi în virtuţi. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): «Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea».

Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti «dulce Iisuse»; toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară…

Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca la L.F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sânge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vârtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte – cum cred că au răii doldora de ape şi de poame – cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţânţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi…”

„Cât de bine-mi pare că m-am făcut ortodox!”

„Văratec, 1971.

În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit, şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox”.

(Extrase din cartea „Jurnalul fericirii”, Ed. Mănăstirii Rohia)

Întrebări şi răspunsuri

– Părinte Nicolae, ce vă spune un cer înstelat privit de pe pământul Rohiei?

– Îmi spune: cât este de neprevăzută soarta omului! Un prieten, fost diplomat, fiu de magistrat superior, din înalta şi înstărita burghezie, îmi zicea nu demult: ar fi crezut cineva în 1930 că voi fi pensionat ca muncitor necalificat, ori că tu vei fi osândit pentru favorizare de legionari şi că-ţi vei petrece ultimii ani ca monah?! A, spune cerul înstelat, voi oamenii nu ştiţi nimic, pe voi „norocul vă petrece”, adică imprevizibilul.

– Care sunt cele şapte păcate capitale?

– 1. Prostia, 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut, 3. Fanatismul, 4. Invidia, 5. Trufia neroadă, 6. Turnătoria, 7. Răutatea gratuită. Mai adaug a opta: Dragostea cu sila.

– Vă întreb fără înconjur: sunteţi un om metafizic sau un înţelept care a străbătut deşertul metafizicii?

– Sunt un neghiob bătrân şi un vechi ticălos, căruia prin harul Domnului i s-au deschis spre sfârşit ochii şi a dobândit niţică, elementară înţelepciune şi niţică ruşine.

Nu mă căutaţi la niveluri înalte – la al marii înţelepciuni, al metafizicii, etc., etc. – ci la nivelul elementar al păţitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, cum spun englezii, târziu de tot) de prostie şi de orbire.

– Nu aveţi nostalgia de a călători la Roma? Ce aţi privi, judeca, admira?

– Ba da. Ce aş privi? Pieţele, fântânile, palatele, pinii, cârciumioarele din cartierele populare. N-aş judeca, n-aş admira. Occidentul, acum, nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut, doomed zic englezii. Îmi amintesc cuvintele Domnului: „Nu mă plângeţi pe Mine, fiice ale Sionului, ci pe voi!”. Cancerul e încă lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul, care ştie, încerca poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate?

– Trăind în divinitate, omul de mâine îşi va justifica amplitudinea fiinţei, ca refugiu, ca vamă de purificare, de asceză?

– Vă admir optimismul. Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de azi, Occidentul, oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei? Aida-de!

Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari!

(Din cartea „Monahul de la Rohia răspunde la 365 întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan”, Ed. Revistei Literatorul)

Ultima mărturisire de dragoste pentru Hristos şi poporul român

„I-a fost dat lui N. Steinhardt să îndure în ultimii ani ai vieţii o întâmplare nepotrivită, ba chiar hapsână. La 5 februarie 1989 primeşte din Israel o scrisoare în care e întrebat ca un «trădător»: «Ce gânduri îţi trec prin minte, călugăre Nicolae, la ora două noaptea?» Răspunsul nu se lasă aşteptat. E poate ultimul text: «Monahii aceştia, neamul acesta de păstori şi de ţărani, oamenii aceştia atât de diferiţi de mine, m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţă, o răbdare, o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora două a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii – câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care l-am apucat»”.

(Virgil Ierunca, în prefaţa cărţii „Dumnezeu în care spui că nu crezi…” N. Steinhardt, Ed. Humanitas)

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”