„Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!”

Interviu cu Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, apărut în numărul 17 al “Familiei Ortodoxe”.

Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu