Gânduri întru pomenirea Părintelui Sofronie de la Essex

A scrie despre Părintele Arhimandrit Sofronie (†11 Iulie 1993) este o mare îndrăzneală, ba chiar o nesăbuinţă; cum să cutezi să scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, şi încă un munte sfânt, de vreme ce nu eşti decât un biet firicel de praf înaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului? A nu scrie nu este nicidecum fără de primejdie, căci atunci vor striga pietrele, adică oamenii împietriţi la inimă, tulburaţi şi încurcaţi sufle­teşte din cinci continente, care vreme de zeci de ani l-au cerce­tat la mănăstirea sa din Anglia primind lumină, putere, cunoştiinţă şi o nădejde nouă prin rugăciunile şi învăţăturile Marelui Bătrân. Aflaţi în faţa acestei dileme, cunoscându-ne şi mărturisindu-ne nevrednicia şi nedestoinicia şi cerând iertare Părinte­lui Sofronie şi cititorilor noştri, am optat în cele din urmă pen­tru a aşterne pe hârtie firavele rânduri de faţă.

* * *

În luna Iulie a acestui an (1998), am avut fericitul prilej de a-l cerce­ta, la Sfânta Mănăstire Vatopedi din Sfântul Munte Athos, pe Gheronda Iosif, ucenicul şi biograful Cuviosului (Gheron) Iosif Isihastul. Într-un anumit context al convorbirii, pomenindu-se numele Părintelui Arhimandrit Sofronie, Gheronda Iosif Vatopedinul a făcut o mică pauză şi, trecând de la volubilitatea plină de bucurie şi entuziasm duhovnicesc ce îl caracterizează la un ton de adânc respect, a rostit cu o voce lină, egală, ferm şi răspicat, cu un simţământ de evlavie nespusă cuvintele: „Pentru noi (athoniţii), este Sfântul Sofronie”.

Desigur, numeroşi sunt aceia care nu se îndoiesc, iar multo­ra le este vădit faptul că Părintele Arhimandrit a ajuns la o măsură uimitor de înaltă, că a atins starea de fericire şi sfinţe­nie. Dar o afirmaţie atât de categorică auzită din partea unuia dintre cei mai de seamă părinţi athoniţi contemporani, care însuşi a fost vreme de 11 ani (1947-1958) ucenicul unui alt mare râvnitor al îndumnezeirii prin har[*], dă acestui fapt conotaţii şi noime noi, de o însemnătate excepţională, deoarece este unanim recunoscută acrivia, competenţa, severitatea, îndelunga şi mult socotita cumpănire cu care se pronunţă aghioriţii în acest sens.

Am putea, în cele ce urmează, să urmăm calea, mai adesea folosită, de a aduce în sprijinul şi spre întărirea afirmaţilor de mai sus câteva cazuri şi situaţii cu totul deosebite, cunoscute de noi de la oameni vrednici de crezare, care au avut fericirea de a-l vedea faţă către faţă şi a vorbi cu Părintele Arhimandrit; din acestea ar scânteia în chip luminat minunatele harisme ce alcă­tuiau o parte a „bogăţiei gândite” a Cuvioşiei Sale, pe care cu aspre osteneli, pocăinţă fierbinte şi rugăciuni de foc şi-a agonisit-o cu sabia şi arcul său într-o viaţă de aproape un veac, prin cumplite războaie nevăzute cu amoreii gândiţi. Nu acesta este însă scopul nostru, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ucenici di­recţi ai părintelui, care i-au stat în apropiere ani şi zeci de ani şi cunosc cu neasemănare mai mult decât noi despre viaţa sa de taină, nu au socotit oportun să dezvăluie încă întâmplări de acest gen. Ele desigur întăresc evlavia multora, sunt mult gustate şi îndelung savurate de iubitorii de literatură ascetică, dar totuşi nu constituie decât partea văzută a „aisbergului”, care în cea mai mare şi mai însemnată dimensiune rămâne ascunsă. Aceasta este însă aceea care ne atrage mai mult din pricina covârşitoarei ei originalităţi, frumuseţi şi a desăvârşitei Pravoslavii. Iar acest mărgăritar de mult preţ, căruia nu este nici­decum uşor să i se surprindă strălucirile nenumăratelor sale fa­ţete (paradoxuri şi antinomii adesea cu valoare de unicate, care dovedesc continuitatea Revelaţiei dumnezeieşti în Ortodoxie), este învăţătura sa, izvorâtoare din operele Preacuvioşiei sale.

Părintele Arhimandrit Sofronie este – în acest secol al con­fuziilor axiologice în atât de multe direcţii – unul dintre puţinii mari părinţi care are învăţătura sa proprie şi a încredinţat-o pe aceasta scrisului. Şi nu este vorba de o învăţătură oarecare, ci despre aceea care i-a fost încredinţată prin tainice sfătuiri de Sfântul Stareţ Siluan Athonitul, de aceea care, văzându-i dorirea sufletului întoarsă întru totul către cele cereşti, însuşi degetul Preasfântului Duh Dumnezeu i-a scris-o pe tablele inimii sale curăţite prin pâraie de lacrimi vărsate mai întâi pen­tru păcatul propriu, iar apoi pentru tot Adamul şi pentru întrea­ga lume al lui Dumnezeu.

Această învăţătură, Părintele Arhimandrit o ascunde cu mul­tă grijă şi neasemuit de delicată smerenie, sub forma a nume­roase istorisiri şi mărturisiri autobiografice. Dar, dacă le vom privi cu atenţia cuvenită, fiecare din acestea în parte şi toate în ansamblul lor ne vor apare ca trăsăturile de penel ale unui mi­nunat pictor duhovnicesc, care s-a făcut mai presus de sine şi de lumea aceasta şi care, pornind de la autoportretul său spiri­tual, a tins apoi să zugrăvească o frescă de dimensiuni cosmice; acest pictor mai are şi darul să închipuiască pe Hristos prin credinţă, experienţă şi lucrare, în toate inimile care îi îngăduie aceasta.

Atunci când citează din Sfintele Scripturi, Părintele o face ca unul care, prin darul atotştiinţei, a fost parcă martor şi a văzut cele către care noi nu putem umbla decât prin credinţă. Din Sfânta Tradiţie în paginile cărţii de faţă nu citează decât de 3-4 ori pe Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul, iar aceasta nicidecum pentru că nu i-ar cunoaşte şi nu i-ar iubi pe Sfinţii Părinţi, ci pentru că gândirea lor a devenit a lui, pentru că şi prin Preacuvioşia sa Duhul poate vorbi astăzi bisericilor, pre­cum vorbeşte de mii de ani prin Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli şi purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi.

Singurul citat mai lung este luat din „Cuvântul către Păstor” al Sfântului Ioan Sinaitul, dar este atât de grăitor că îl vom cita şi noi integral : „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu şi prin propriile sale osteneli o astfel de tărie duhovnicească încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă… învăţător adevărat este acela care în chip nemij­locit a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înţelep­ciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea luminării, şi nu ne trebuie alte cărţi… Este necuviin­cios pentru învăţători să dea sfaturi copiate din operele altora”. Cunoaştem pe unii capabili să citeze la nesfârşit din opera acestui Sfânt Părinte, de maniera că un casetofon şi un papagal ar putea plezni simultan de ciudă auzindu-i, dar tocmai acest citat întotdeauna îl „uită”…

„Nu poate naşte fii duhovniceşti decât cel ce însuşi este năs­cut de Sus”, afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog. Unii ca aceştia, din care Dumnezeu a făcut luminători ai lumii aseme­nea Lui, sunt capabili – afirmă cei ce au avut asemenea expe­rienţe – fie şi printr-o simplă privire, prin 5-6 cuvinte orale sau scrise să dăruiască în câteva clipe cercetări nespus de bogate în har, pe care mulţi le-au căutat prin trudnice şi neostoite osteneli ani îndelungaţi, fără a le afla.

„Cârmaci duhovnicesc” mult ispitit, greu şi îndelung încer­cat, „învăţător adevărat” şi înţelepţit de Sfinţi şi de Dumnezeu, Părintele Arhimandrit Sofronie poate, celor ce îi citesc şi reci­tesc scrierile cu evlavie, cu iubire de osteneală şi adevăr – po­trivit unei exprimări dragi Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul – să le dăruiască atât cât sunt dispuşi şi hotărâţi să primească: fie o „ciocolată duhovnicească”, fie să îi „aboneze la cofetăria paradisiacă”. Să nu lipsim de acum mai mult de la ospăţul bunătăţilor nestricăcioase ce ni se oferă cu atâta mărinimie, smerenie şi dragoste părintească…

Ieromonah Ştefan (Nuţescu), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

27 Iulie 1998

La prăznuirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Pantelimon, tămăduitorul, doctorul cel fără de arginţi şi făcătorul de minuni.

(Acest cuvânt a apărut ca postfaţă la ediţia românească a cărţii Arhimandritului Sofronie “Despre rugăciune” – Schitul Lacu, 2001)

---

[*] Părintelui său duhovnicesc, Cuviosului Iosif Isihastul sau Iosif cel din peşteră (cum îl mai numesc părinţii athoniţi), Gheronda Iosif i-a închinat paraclisul chiliei sale de lângă Mănăstirea Vatopedi; am avut marea bucurie de a ne închina la frumoasa icoană mare din catapeteasmă, înfăţişându-l pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Iosif Sihastrul.