“Ortodoxia are un viitor mare în Guatemala”

De vorbă cu Maica Ines, egumena Mănăstirii Sfintei Treimi din Guatemala

Maica Stareţă Ines Ayau-Garcia este egumena singurului lăcaş ortodox din Guatemala – Mănăstirea Sfintei şi de-viaţă-dătătoarei Treimi, „Lavra Mamvri”, de sub Patriarhia Antiohiei. Ea se trage dintr-o familie influentă şi binecunoscută din Guatemala, din care s-au născut mulţi oameni de excepţie. Când (pe atunci romano-catolică) Sora Ines avea 36 de ani, în viaţa ei s-a petrecut o schimbare radicală: a părăsit ordinul monahal catolic şi s-a făcut monahie dreptslăvitoare.

Mănăstirea Sfintei Treimi a fost întemeiată de Maica Ines şi Sora Maria Amistoso în aprilie 1986. În 1989, inginerul Federico Bauer a donat mănăstirii un teren pe ţărmurile Lacului Amatitlan, nu foarte departe de oraşul Guatemala. Pământul se găseşte la 1188 metri deasupra nivelului mării şi e aşezat lângă Pacaya, unul dintre cei mai activi vulcani din America Centrală.

De praznicul Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni, în 1995, s-a iscălit tomosul de întemeiere a unei biserici ortodoxe în Guatemala de către episcopul (acum mitropolitul) Antonie (Chedraoui) al Mexicului, Venezuelei, Americii Centrale şi Caraibelor (din Patriarhia Antiohiei) şi de către egumena mănăstirii, Maica Ines, obştea sa şi un număr de 25 de credincioşi.

Clădirile s-au ridicat tot din daniile lui Federico Bauer, iar sfinţirea mănăstirii s-a petrecut în noiembrie 2007, cu participarea a 18 clerici, sosiţi în Guatemala anume cu acest prilej.

Iconografia din biserica mănăstirii a fost săvârşită de artiştii ruşi de la Şcoala Internaţională de Pictură Iconografică, cu sediul în oraşul rusesc Kostroma şi în S.U.A.

În 1996, guvernul Guatemalei a acordat mănăstirii controlul asupra unui orfelinat cu 800 de locuri, „Casa Rafael Ayau”, din capitala ţării, oraşul Guatemala. În clipa de faţă, acolo se află peste 100 de copii – de la nou-născuţi la adolescenţi de 16 ani. Lucrătorii de la orfelinat le oferă copiilor o educaţie de liceu şi îi familiarizează cu conceptele ortodoxe fundamentale. Copiii sunt şi pregătiţi pentru o meserie. În curând, orfelinatul se va muta la mănăstire.

În februarie 1997, s-a sfinţit biserica Schimbării-la-Faţă din orfelinat. În lipsa unui preot, slujbele sunt ţinute de un citeţ. Copiii cântă la două străni, antifonal – o strană cântă o stare, apoi cealaltă cântă starea următoare. Începuturile şi otpustul sunt rostite de Maica Ines. La slujbe iau parte guatemalezi, arabi, greci, ruşi şi ucraineni.

Mănăstirea Sfintei Treimi are în posesie şi întinse terenuri agricole, unde se cultivă legume şi se cresc iepuri şi peştii. Toate aceste produse se duc la orfelinat.

În iulie 2009, Maica Ines a mers în Rusia, pentru a vizita locurile sfinte de acolo şi pentru a întări legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusa. Egumena a fost însoţită de Maica Maria şi de doi tineri de la orfelinat.

Convorbirea ce urmează, cu Maica Ines, a avut loc în răstimpul acelei vizite, pe drumul de la Mănăstirea Sretenski la Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie.

– Maică Ines, cum aţi făcut cunoştinţă cu credinţa ortodoxă?

– Când aveam douăzeci de ani, am devenit călugăriţă catolică şi am intrat într-o mănăstire a ordinului „Adormirea Sfintei Fecioare”. Ele mi-au dat să citesc convorbirea Sfântului Serafim din Sarov cu Nikolai Motovilov şi textele Liturghiei ortodoxe. Cele citite m-au uimit până în adâncul sufletului. Una din călugăriţele catolice mi-a arătat şi câteva icoane ortodoxe, printre care şi o reproducere a Treimii lui Andrei Rubliov. Mi s-a stârnit interesul, şi ardeam de dorinţa aflării rădăcinii tuturor acestor lucruri. De atunci, am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.)

Am studiat zece ani teologia – cu salezienii în Guatemala, cu călugării Sfântului Spirit în Mexic, cu vestitul teolog Jean Daniélou în Franţa şi cu iezuiţii în Belgia şi El Salvador. Eram în continuare frământată de o întrebare: unde se găsesc acele comori peste care am dat la începutul vieţii mele monahale? Odată, în Bruxelles, călugăriţa însărcinată cu supravegherea mea duhovnicească m-a dus la o slujbă rusească de Paşti. Se ţinea într-un paraclis aflat la al doilea etaj al unei locuinţe – dar, chiar şi atunci, tot n-am aflat răspuns la întrebarea mea!

Nu voiam să slujesc în America Latină: în anii aceia, din pricina răspândirii „teologiei liberale”, relaţiile Biserică-Stat se înrăutăţiseră mult. Am primit permisiune să merg în Filipine. Acolo, spre uimirea mea, am întâlnit alte Surori ale Adormirii, care căutau acelaşi lucru ca şi mine! Am descoperit greco-catolicismul şi ne-am gândit să ne reformăm comunitatea pentru folosirea ritului răsăritean. Din păcate, marea parte a Surorilor au plecat – câteva chiar s-au căsătorit. Am rămas doar eu şi Sora Maria, născută în Filipine.

Călugăriţele ordinului meu, care avea mare înrâurire în Filipine, mi-au cerut să părăsesc ţara, deoarece au crezut că răspândesc sentimente revoluţionare.

Am mers la Ierusalim, unde, în sfârşit, am intrat în contact cu adevărata Ortodoxie! Sora Maria m-a urmat din Filipine şi, împreună, am călătorit prin Ţara Sfântă, am început să învăţăm felurite slujbe liturgice, am stat de vorbă cu preoţi.

– Ce reacţie a avut familia dumneavoastră după trecerea la Ortodoxie?

– Tatăl meu este o persoană foarte învăţată, dar când i-am spus că vreau să mă fac ortodoxă, mi-a zis: „Cum adică? Aşa ceva nu există în realitate!” Totuşi, convorbirea noastră l-a pus pe gânduri. În câteva săptămâni, tata s-a dus în Turcia. Ajuns acolo, a chemat un taxi şi i-a spus şoferului să-l ducă la o biserică ortodoxă, ca să vadă şi el o slujbă dreptslăvitoare. După aceasta, a mers cu o cursă maritimă în Ţara Sfântă, unde a făcut acelaşi lucru! De atunci, pentru el Ortodoxia a devenit o realitate.

Mama mea m-a susţinut de la început în hotărîrea luată. Era interesată de Rusia, a citit o grămadă despre ea. A citit cu mare interes o carte despre lucrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Alaska. Când episcopul antiohian Antonie Chedraoui, la prima sa vizită în Guatemala, a primit nişte arabi la Ortodoxie, s-a dus şi mama – a fost primită în Sfânta Biserică Ortodoxă prin mirungere. Mai târziu, şi tata a devenit ortodox.

– Cum v-aţi alăturat Bisericii Antiohiei?

– Eu şi Maica Maria ne-am hotărît să întemeiem o mănăstire ortodoxă în Guatemala. Pe drumul de întoarcere din Israel, ne-am oprit în oraşul elveţian Chambésy, nu departe de Geneva, unde ne-am întâlnit cu mitropolitul Damaschin Papandreu al Elveţiei (Patriarhia Constantinopolului). El a binecuvântat întemeierea Mănăstirii şi ne-a spus să intrăm sub omoforul uneia dintre patriarhiile ortodoxe. Însă acest lucru n-a fost uşor! Bisericile ortodoxe cu jurisdicţie atunci în America Latină nu aveau un interes anume pentru localnici. Patriarhia Constantinopolei îi slujea pe greci, Patriarhia Antiohiei – pe arabi, Patriarhia Rusă – pe ruşi. Doar după zeci ani de cereri am fost primiţi de Mitropolitul Antonie al Bisericii Antiohiene.

Pentru a înregistra legal o parohie, aveam nevoie de semnăturile a 25 de cetăţeni guatemalezi. Dar n-aveam obşte aşa mare! Aşa că cererea a fost iscălită şi de rudele mele, de rudele unei alte monahii, Maica Ivona, şi de nişte prieteni de-ai noştri.

– Cum se face că aţi ales să construiţi biserica mănăstirii după vechea arhitectură rusească?

– Iubim sincer Rusia şi Biserica Ortodoxă Rusa. Crucile de pe turle sunt bizantine, dar toate celelalte sunt ruseşti: arhitectura, icoanele, frescele. Oamenii, când văd domurile ruseşti, pricep de îndată că înaintea lor stă o biserică ortodoxă. Ţinem slujbele după tipicul rusesc şi urmăm calendarul iulian; maicile noastre se înveşmântează potrivit rânduielii monahale slave.

– Unde anume este mănăstirea?

– Am ridicat mănăstirea la 20 de kilometri de oraşul Guatemala, în vârful unui deal. În jur sunt păduri şi, nu foarte departe, Lacul Amatitlan. Este un loc minunat, deşi, e adevărat, nu-i pe de-a-ntregul potrivit pentru o sfântă mănăstire fiindcă suntem foarte aproape de oraş şi ne confruntăm cu problemele existente în orice suburbie a marilor oraşe din America Latină – suprapopulaţia şi traficul de droguri.

– Ce obşte aveţi?

– La mănăstire vieţuiesc trei maici. În afară de mine, mai este Maica Maria (Amistoso), născută în Filipine, şi Maica Ivona (Sommerkramp), care a venit după cinci ani de la întemeierea mănăstirii. Ea este guatemaleză cu rădăcini germane. În trecut am avut mai multe maici.

– Cine săvârşeşte slujbele?

– Deocamdată nu avem un preot permanent. De două ori pe lună, ne vizitează grupuri de misionari şi voluntari ortodocşi din ţări precum S.U.A., Norvegia, Japonia şi altele; grupurile acestea au întotdeauna şi un preot. Ne mai sunt alături şi preoţi ruşi: protopopul Vasili Movcianuk – parohul bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel din Iarţevo, regiunea Smolensk, şi protopopul Igor Kropociev – asistent la departamentul misionar al eparhiei Kemerovo.

– Povestiţi-ne, vă rog, despre orfelinatul mănăstirii.

– Orfelinatul nostru, cel mai vechi şi mai mare din Guatemala, se află chiar în inima capitalei ţării. Strămoşul meu, Rafael Ayau, l-a înfiinţat în 1857. Era un filantrop şi un om foarte evlavios. Călugării catolici ai organizaţiei de caritate „Caridad” au preluat controlul asupra orfelinatului, la invitaţia lui don Rafael, din Franţa. În 1960, guvernul i-a deportat pe membrii „Caridad” şi a preluat orfelinatul. După 40 de ani, preşedintele Alvaro Arsu a predat orfelinatul, aflat într-o stare groaznică, în custodia mănăstirii noastre. Nici un alt politician n-ar fi făcut acest lucru; le e teamă de ortodocşi. Însă lui Arsu nu îi era frică, fiindcă are nişte ortodocşi în familie.

Datorită schimbărilor în legislaţia socială, orfelinatul nostru a început să arate tot mai mult ca un internat. În doisprezece ani, peste 1000 de copii ai familiilor sărace şi defavorizate au trecut prin orfelinat. Pe toţi îi creştem în duh dreptslăvitor. Mulţi se întorc la părinţii lor, dar nu întrerup legătura cu mănăstirea, şi vin pe mai departe la Liturghie, în Duminici. Peste 300 dintre orfani au fost adoptaţi de familii ortodoxe, îndeosebi din S.U.A.

Ambasadorul rus în Guatemala, Nikolai Vladimir, mi-a spus că guvernul ţării sale acordă burse de studii în Rusia tinerilor din alte ţări, aşa că ne-am folosit de acest prilej. Doi dintre copiii de aici, Reina şi Edgar Rolando, au venit cu noi la Moscova. Ei vor începe să studieze informatică şi inginerie la o universitate rusească, din septembrie.

– Care sunt relaţiile mănăstirii cu Biserica Romano-Catolică?

– În ce ne priveşte, noi avem o atitudine prietenoasă, caldă, faţă de ei, dar pe tăcute Biserica Romano-Catolică duce un război ascuns împotriva noastră. De pildă, după ce am trimis cererea de înregistrare a parohiei la Ministerul Afacerilor Externe, n-am mai primit nici o veste câţiva ani la rând. Când preşedintele Arsu a cerut mănăstirii să ia sub aripa sa orfelinatul, i-am spus că nu putem, deoarece legal nu existăm. Preşedintele l-a însărcinat atunci pe avocatul său să rezolve problema. S-a dovedit că actele noastre de înfiinţare era la curia papală; catolicii le blocaseră. Din fericire, preşedintele Arsu a acordat atunci persoană juridică Parohiei Sfânta Treime printr-un decret prezidenţial.

Denominaţiile protestante, care sunt acum câteva sute, nu îi îngrijorează pe catolici. Ortodocşii, însă, îi înspăimântă. Sunt mai multe motive pentru asta, însă cel mai mare este că ierarhia romano-catolică se teme că Biserica Ortodoxă va face convertiţi în turma lor. Cardinalul de Guatemala a recunoscut acest lucru înaintea ambasadorului rus.

Este însă cu neputinţă să nu ai contacte cu Biserica Romano-Catolică. Catolicismul domină Guatemala. Tatăl meu este o persoană publică; am fost călugăriţă catolică vreme de 16 ani; cardinalul este vărul naşului meu, şi mă ştie din copilărie.

– După părerea dumneavoastră, ce perspective are Ortodoxia în Guatemala?

– Sunt convinsă că Ortodoxia are un viitor mare în ţara noastră. Doi preoţi, unul acum douăzeci de ani şi altul de curând, au trecut neoficial de la catolicism la Ortodoxie, şi şi-au adus şi turmele cu ei. Cu totul, e vorba de peste 100.000 de oameni! Ei se socotesc dreptslăvitori, deşi încă nu s-au alăturat oficial Bisericii Ortodoxe – şi, din câte am observat, ştiu foarte puţin despre creştinismul răsăritean. Printre ei sunt ladinoşi (urmaşi ai spaniolilor) şi indieni. Amândouă grupurile doresc să ceară primirea în Biserica Ortodoxă Rusă.

– Ce impresie v-a făcut Rusia, după această vizită?

– N-am cuvinte să descriu simţămintele pe care le am aici. Sunt copleşită de toate: arhitectura şi împodobirea interioară a bisericilor şi mănăstirilor, arhitectura oraşelor şi comunelor, natura… Am observat mai ales evlavia oamenilor, credinţa lor adâncă, pe care şi-au păstrat-o după deceniile de regim comunist fără-de-Dumnezeu.

Interviu realizat de Miguel Palacio, 16 iulie 2009

Traducere în lb. română de Radu Hagiu

În ianuarie 2010, după luni de cateheze şi pastoraţie, vicarul Arhiepiscopiei Mexicului, arhimandritul mitrofor Andrei (Vujisić), din cadrul Patriarhiei Ecumenice, a mers în Guatemala pentru a-i primi în Biserica Ortodoxă pe preoţii Andrés Girón şi Mihail Castellanos, conducătorii “Bisericii Ortodoxe Catolice din Guatemala” (ICOG), un grup independent, format din foşti romano-catolici. S-a stabilit şi rânduiala de primire la Ortodoxie a celor 527.000 de membri, care sunt în număr covârşitor băştinaşi. Fosta ICOG are 334 de biserici în Guatemala şi sudul Mexicului, 12 clerici, 14 seminarişti, 250 de slujitori mireni şi 380 de catiheţi. Paisprezece studenţi din Guatemala sunt acum înscrişi la Institutul Teologic Ortodox “Sfântul Grigorie din Nazianz”.