Publicăm acest material apărut în Numărul 14 al revistei noastre cu gândul că „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5).
BBC promovează moartea, iar o mamă din Marea Britanie şi-a eutanasiat fiica din „compasiune”
Marea Britanie a devenit în ultima vreme din nou scena unei reînnoite propagande a morţii: într-o emisiune cu tema bătrâneţii şi a morţii, postul de televiziune BBC l-a prezentat la începutul acestui an pe unul dintre cei mai cunoscuţi prezentatori ai săi făcând o şocantă confesiune. Ray Gosling, acum în vârstă de 70 de ani, a relatat mergând agale printr-un cimitir cum şi-a ucis „iubitul” care, spune acesta, suferea fiind bolnav de sida într-un mod „îngrozitor”. Medicii nu i-au mai dat nicio şansă, iar prezentatorul BBC povesteşte cum, în urma unui pact între cei doi, el a luat o pernă şi l-a omorât pe suferind.
Tot la începutul acestui an aflăm de un alt caz, grăitor la rândul lui pentru nihilismul care macină societatea occidentală postmodernă. Evenimentul Zilei din 26 ianuarie 2010 ne informează: „Un verdict uman”, după cum a ţinut să precizeze judecătorul de caz, a fost dat în Marea Britanie, în dosarul unei mame acuzate că şi-a ajutat fiica, diagnosticată cu o maladie gravă, să moară.
Bridget Kathleen (Kay) Gilderdale, în vârstă de 55 de ani, a fost acuzată că i-a dat fiicei sale, Lynn Gilderdale, în vârstă de 31 de ani, o supradoză de morfină şi un cocktail de pastile. Kay a negat acuzaţia de crimă cu premeditare, însă a recunoscut-o pe cea de înlesnire şi ajutor la sinucidere.
Din informaţiile furnizate în continuare de cotidianul românesc, aflăm că Lynn Gilderdale suferea de o boală gravă care i-a provocat retard mintal, fiind mobilizată la pat încă de la vârsta de 14 ani şi, pentru că nu mai putea înghiţi, era hrănită printr-un tub.
Pe data de 3 decembrie 2008, însă, la vârsta de 31 de ani, Lynn îi spune mamei sale că este pregătită să „plece” şi o convinge să o ajute să moară. Din „compasiune”, după cum urmează relatarea, „Lynn a primit două seringi cu morfină, pentru a şi le injecta singură.”
Situaţia devine însă dramatică şi surprinde întreaga minciună a acestei aşa-zise compasiuni, dar şi oribila postură în care se pune mama de a încerca timp de aproape două zile prin diferite metode să-şi omoare fiica ce nu mai murea: „Însă doza nu a fost suficientă, motiv pentru care Kay [mama] a pisat mai multe pastile şi le-a introdus în tubul prin care fiica ei se hrănea. În dimineaţa celei de-a doua zile, i-a mai dat fiicei ei alte trei seringi de morfină şi apoi i-a injectat trei seringi cu aer.”
Văzând că fiica ei nu mai moare, mama a telefonat binecunoscutei organizaţii Exit, din Elveţia, ce se ocupă cu terminarea vieţii oamenilor care îşi dau acordul pentru acest lucru, bolnavi sau nu, pentru a cere asistenţă. La sfatul acestora, a mai pisat opt pastile pe care i le-a administrat fiicei sale. Astfel, „Lynn Gilderdale a murit la 30 de ore de la injectarea primelor injecţii de morfină”, parcă pentru a da pe faţă o altă minciună a celor care promovează sinuciderea asistată ca „moarte uşoară”, fără dureri şi „în pace”. De altfel, există mărturii care arată că mulţi dintre cei care apelează la serviciile de sinucidere asistată nu mor îndată, ci se chinuie zile în şir pentru a fi în cele din urmă de-a dreptul omorâţi de medici sau asistenţi. (Vezi cazul Olandei, unde pacienţii agonizează mai multe zile pentru că eutanasia nu reuşeşte, iar medicii îşi omoară în cele din urmă pacienţii, în relatările făcute de Worldnetdaily.com)
Procurorul cazului, Sally Howes, a arătat instanţei că, în ciuda afirmaţiei mamei de a nu recunoaşte acuzaţia de omor cu premeditare, „în momentul în care doamna Gilderdale şi-a dat seama că cele două doze de morfină pe care i le-a dat fiicei sale să şi le administreze nu-şi fac efectul, în loc să realizeze că sinuciderea fiicei sale a luat o turnură îngrozitor de greşită, s-a apucat în următoarele 30 de ore să ducă la îndeplinire acţiuni concepute cu nici o altă intenţie în afară de aceea de a pune capăt vieţii fiicei sale. Toate acţiunile ulterioare ale mamei nu au fost făcute pentru a asigura o condiţie mai bună fiicei, ci au fost făcute pentru a se asigura că va muri.” (Pentru detalii ale procesului, vezi situl Meagenda.wordpress.com)
După rechizitoriul solid al procurorului, a urmat însă decizia juriului şi a judecătorului care au achitat-o din compasiune pe mamă: „Eu nu fac comentarii în mod normal pe verdictele juriului, dar, în acest caz, decizia juraţilor arată bun simţ, decenţă şi umanitate”, a declarat judecătorul. (Din articolul citat mai sus al Evz.ro)
Câteva chestiuni trebuie observate aici: decizia judecătorului, de achitare, vine în condiţiile în care legea britanică interzice sinuciderea asistată şi pedepseşte ajutorul dat în scopul sinuciderii. Astfel, instanţa de judecată încalcă legea şi face dintr-un caz particular un precedent pentru a servi la răsturnarea legii. Pentru că trebuie spus acest lucru: în Marea Britanie, există organizaţii care se luptă de ani de zile pentru legalizarea eutanasiei, încercând să facă din ea un drept. Şi principala pârghie prin care au încercat să răstoarne legea a fost şi este tocmai instanţa de judecată. Iar în ultimul timp, instanţele de judecată din această ţară au început să dea pedepse foarte blânde pentru astfel de cazuri, deschizând astfel drumul pentru dezincriminarea eutanasiei.
Nu numai atât, dar procurorul general al Marii Britanii a anunţat iminenta apariţie a unui ghid pentru sinucidere asistată. Ghidul urmează a se constitui într-o primă treaptă pentru dezincriminarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate în această ţară. De altfel, principalul lui scop declarat este acela de a stabili în ce condiţii o persoană care o ajută pe alta să se sinucidă poate fi pusă sub acuzare sau nu. Şi susţine principiul că „cineva care acţionează din compasiune pentru o persoană bolnavă în fază terminală şi care are o „dorinţă clară şi stabilă” de a muri, nu va ajunge în instanţă”. (Evenimentul zilei din 25 februarie 2010)
În treacăt fie spus, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul pedofililor sau homosexualilor pedofili: Lifesitenews.com ne informează că, în 2003, tot în Marea Britanie, un pedofil care răpise şi abuzase de o fetiţă de şase ani a primit o condamnare minimă de numai 5 ani şi a ieşit după 3 pentru „bună purtare”, când legea prevede în astfel de cazuri condamnare pe viaţă!
Apoi, argumentul „umanităţii” şi „compasiunii” vine să justifice ceea ce în fond nu e altceva decât o crimă. Atât mama şi-a justificat astfel acţiunile, cât şi jurii şi judecătorii i le-au justificat astfel. Iar aceste justificări vin la rândul lor în sprijinul celor care fie datorită conştiinţei, fie datorită legii au ezitat să facă acest lucru. Dar conştiinţa s-a minţit pe sine în acest fel, iar instanţa de judecată a girat minciuna în ochii opiniei publice, ridicând astfel minciuna la rang de criteriu social şi justificând crima.
Un caz similar de la sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009 vine însă să surprindă o trăsătură mult mai importantă a acestui fenomen. Pe data de 14 noiembrie 2008, Curtea de Casaţie din Italia a hotărât să sprijine o decizie a unei curţi de justiţie obişnuite de a o deconecta pe Eluana Englaro de la aparatele cu ajutorul cărora se hrănea şi a o lăsa să moară. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat pe data de 9 februarie 2009, după un maraton de peste o lună, timp în care guvernul italian a încercat să-i salveze viaţa în dauna deciziei judecătoreşti, cu ajutorul unei legi care să reglementeze astfel de cazuri.
Ceea ce e interesant în acest caz – şi vine să surprindă grozăvia situaţiei în care ne aflăm – este faptul că propriul ei tată fusese cel care a luptat în ultimii zece ani de viaţă ai fiicei sale pentru eutanasierea ei. Şi aceasta în condiţiile în care el nu era nevoit să aibă grijă de ea, aceasta fiind în îngrijirea altor persoane. Zece ani tatăl acestei fete s-a luptat nu pentru a o îngriji, ci pentru a o omorî, umblând prin tribunale pentru a susţine dreptul fetei sale de a muri. Şi după ce a obţinut ce a vrut – omorându-şi fiica prin braţul legii – a început să pozeze în mare luptător pentru dreptul oamenilor de a fi eutanasiaţi. (Pentru detalii, vezi Lifesitenews.com din 24 noiembrie 2009)
Oare poate fi un capăt al răului pentru o conştiinţă lipsită de har? Şi nu vorbim aici numai de conştiinţa personală, ci şi de conştiinţa publică, instrumentul celei din urmă fiind legea şi aplicarea ei. Exemplele de mai sus ne arată că aşa cum nu există capăt al împărtăşirii de Dumnezeu, nu există capăt al sondării răului când dorinţa noastră se îndreaptă numai spre el. Iar raţiunea şi voinţa omului vor găsi moduri de realizare a ceea ce acesta doreşte în ambele situaţii. Cu câtă patimă, cu câtă inteligenţă şi ingeniozitate, cu câtă voinţă se minte conştiinţa omului zilelor noastre pentru a face din alb negru, iar din bine o retorică a răului şi o justificare a lui. Nu cunoaştem să fie precedent în istorie pentru un asemenea fenomen!
Dar tocmai în această situaţie, tocmai în momentul în care răul pare să fi atins cote insuportabile, iar ochii noştri stau pironiţi şi fascinaţi de lucrarea lui, ni se dezvăluie lucrarea lui Dumnezeu în cei care au făcut din suferinţă nu o invitaţie la răzvrătire, ci un mod de a se apropia de Hristos. Ne aducem aminte că în numărul 12 al Familiei Ortodoxe am avut parte de o impresionantă mărturie despre o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc! De vorbă cu Violeta Ş., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani”. Nu numai că nicio clipă această mamă nu s-a gândit la „dreptul de a muri” al fiicei ei, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, o slujeşte cu abnegaţie şi dragoste, găsind rostul existenţei tocmai în această suferinţă mântuitoare.
Ea însăşi mărturiseşte că „suferinţa este pentru plata păcatelor şi, cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în ceruri”. Ce distanţă uriaşă desparte această atitudine de cea a mamei britanice sau a tatălui italian! Ce distanţă uriaşă între smerenia care atrage harul şi trufia care îngheaţă şi omoară, între o cultură a harului şi a vieţii şi una a trufiei şi a morţii! Ceea ce se întâmplă acum nu e de altfel decât sondarea până la ultimele consecinţe a nimicului lipsei de har!
Putem mărturisi la rândul nostru că, în momentul în care cazul fetei din Italia era dezbătut aprins în întreaga lume, iar viaţa Eluanei depindea de semenii săi pentru că cel mai apropiat de ea – tatăl său – a ales să nu-i mai fie aproape, într-un spital din Bucureşti eram martorii unor scene similare. Câteva familii de români îşi aveau băieţii tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, în comă în urma unor accidente. Medicii făceau presiuni teribile asupra acestor părinţi să-şi lase copiii să moară înainte de vreme pentru a le fi prelevate organele, pentru că organele pot fi prelevate numai de la un om care încă trăieşte şi nu de la un cadavru. Lucru care, fie din ignoranţă, fie din interes, nu se spune în ziare precum Cotidianul, care a făcut în 2007 o amplă campanie pentru posibilitatea prelevării organelor de la orice om care nu a menţionat scris că nu doreşte ca organele să-i fie prelevate.
Oamenii aceştia, spre deosebire de cazurile părinţilor din Marea Britanie şi Italia, au ales să facă Sfântul Maslu copiilor lor, să se roage şi să treacă pe la cele mai apropiate mănăstiri pentru a-şi pomeni copiii. Şi au refuzat categoric, la sfatul preoţilor, să-şi lase copiii omorâţi pentru organe.
Aceştia s-au rugat lui Dumnezeu, nu şi-au omorât copiii. Pentru că acolo unde omul se desparte de Dumnezeu, el se sălbăticeşte până într-atât, încât îl poate omorî chiar şi pe cel mai apropiat de el prin legătură naturală şi îşi justifică omorul din considerente umaniste. Despărţindu-se de Dumnezeu, omul nu pierde numai împărăţia cerurilor, ci pierde chiar ceea ce credea că are prin natură. Dacă ar putea, şi animalul l-ar privi cu dispreţ pe un asemenea vieţuitor care-şi omoară propria odraslă fie prin avort, fie prin eutanasie.
Această cultură a nimicului a sfârşit în putrefacţie: un cadavru rosteşte acum numele omului şi-i propovăduieşte drepturile în cele patru colţuri ale lumii! Dar suntem atât de fascinaţi de retorica şi invenţiile acestui cadavru, încât nu vedem că viaţa palpită în jurul nostru, chiar şi în suferinţă! Merită oare urmat un asemenea cadavru?
Petru Molodeţ
0 Responses
Stay in touch with the conversation, subscribe to the RSS feed for comments on this post.