Pătimirile ortodocşilor din Carpaţii ucraineni – 2

Continuăm grupajul de mărturii despre lupta de întoarcere la Ortodoxie şi păstrarea acesteia de către credincioşii din Carpaţii ucraineni. Astăzi vă facem cunoscută câteva capitole din viaţa Sfântului Alexie (Kabaliuk) şi a altor mărturisitori ruteni şi români din fostul comitat maghiar al Maramureşului. (F.O.)

Schiarhimandritul Alexie (Kabaliuk)

Acest mărturisitor al Dreptei-slăviri s’a născut la 1 Septembrie 1877 în satul Carpato-rus Iasinie, în evlavioasa familie a unui tăietor de lemne, Ivan Kabaliuk şi a iubitoarei sale soţii Anna. Pruncul, unul dintre cei opt, a fost numit după Sfântul Cneaz Alexandru Nevski. Copilul a început şcoala parohială la vârsta de şase ani şi a arătat bună-cucernicie şi isteţime, citind tot ce putea despre Ortodoxie. Cerceta adesea mănăstirile Dreptslăvitoare din Bucovina învecinată, ca şi mănăstirea Uniată Kiş-Baran. Ca tânăr, şi-a făcut stagiul militar, după care s’a întors acasă, aflându-şi tatăl pe patul de moarte. A mers apoi la Mănăstirea Bixad, acum în România, pentru a-l întreba pe văzătorul cu duhul Stareţ Arcadie dacă să se căsătorească sau să se călugărească. Răspunsul a fost monahismul.

Pentru că acest suflet simţitor nu putea primi minciunea Uniaţiei, în 1905 şi 1906 Alexandru a cercetat Lavrele de la Kiev şi Pociaev, unde i-a întâlnit pe bătrânul Mitropolit al Kievului, Flavian, şi pe dinamicul Arhiepiscop Antonie (Hrapoviţki), care va juca un rol vital în viaţa Părintelui Alexie. În 1908, se hotărăşte să meargă în pelerinaj la Muntele Athos şi la Ierusalim. A devenit dreptslăvitor în Iulie 1908, la mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon din Muntele Athos şi s’a întors în Rusia ducând ca dar o icoană a Maicii Domnului „A Neşezutei Cântări”, care îl va însoţi pentru tot restul vieţii. La începutul lui 1910, se călugăreşte la mănăstirea Iablocino (acum în Polonia), ia numele de Alexie şi începe studii theologice. La 15 August 1910, din nou cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie, este hirotonit ieromonah, cu numele de Alexie. De acolo, a fost chemat în Iza. A slujit aici în taină, precum şi în Mukacievo şi în alte sate.

Nimic nu-l putea însă opri pe Părintele Alexie, nici chinul, nici prigoana. Credinţa sa, râvna şi dorinţa de a-şi sluji poporul erau atât de puternice, încât a lucrat ca strungar, deoarece nu era dispus să trăiască pe seama ţăranilor săraci. Colinda prin toate satele ce se întorseseră la Dreapta-slăvire, slujind tainele, propovăduindu-le şi întărindu-i în credinţă. Doar într’o zi a botezat 200 de copii şi a împărtăşit peste 1000 de credincioşi. Potrivit unei gazete Maghiare, în comitatul Maramureşului, în jurul Izei, peste 14.000 de oameni au devenit ortodocşi.

În doi ani, Părintele Alexie a întemeiat 28 de obşti dreptslăvitoare în felurite sate. A căutat pretutindeni ajutor, ducându-se iarăşi în Athos şi întâlnindu-se acolo cu Patriarhii Constantinopolei şi Serbiei. Prigoanele s’au înteţit, şi Părintele Alexie a fost arestat de mai multe ori. Soldaţii înconjurau bisericile, căutau prin case, confiscau cărţile de rugăciune, icoanele, crucile şi literatura religioasă. Asupra ţăranilor erau impuse dări uriaşe, tot ţinutul era plin de trupe militare, iar paraclisele au fost închise. Cei ce se făceau Dreptslăvitori erau întemniţaţi. Drept răspuns, şi mai multe sate au devenit ortodoxe.

Părintele Alexie era vânat de autorităţile catolice Maghiare ca o fiară sălbatică. La mijlocul lui 1912, a fost silit să treacă mai întâi în Iablocino, apoi în primăvara lui 1913 în Rusia, iar în cele din urmă în America, unde se găsea o mare colonie Carpato-rusă. Acolo, împreună cu Părintele Alexandr Hotoviţki, şi-a continuat lucrarea misionară, iar sute de mii de Carpato-ruşi s’au întors la Ortodoxia strămoşilor lor. De aici, Părintele Alexie a corespondat neîncetat cu turma sa, şi Austro-Ungarii au început să aresteze pe oricine purta vreo scrisoare cu timbru de America. Câteva sute au fost întemniţaţi, printre care toate rudele Părintelui Alexie.

Alţi Sfinţi Mărturisitori

Soldaţii au recurs la chinuri. Dreptslăvitorii erau spânzuraţi de copaci, fără ca picioarele să poată atinge pământul. Astfel, începeau să le sângereze nasul, gura şi urechile. Dacă cei munciţi îşi pierdeau cunoştiinţa, soldaţii aruncau peste ei apă, ca să continue chinul. O femeie din satul Lejie a murit în urma chinurilor. Mulţi au cunoscut „copacul chinurilor”, dar nu s’au lepădat de Dreapta-slăvire. Alţii au fugit în munţi şi păduri.

Astfel, unsprezece fete, învăţate de sora Părintelui Alexie, Vasilisa, s’au făcut în taină monahii. Au plecat în munţi, au ridicat o casă în pădure şi au vieţuit acolo călugăreşte. Soldaţii au aflat cele întâmplate, le-au vânat şi le-au găsit. Le-au silit să se dezbrace şi să stea, îmbrăcate doar în rufărie, în apă îngheţată vreme de două ceasuri, apoi le-au aruncat în temniţă. Numele lor erau: Maria Văcaru, Pelaghia Smolik, Anna Văcaru, Maria Madiar, Pelaghia Tust, Pelaghia Şerban, Parascheva Şerban, Iuliana Azai, Maria Prokun, Maria Dovganici, Anna Camen. În 1910, Dreptslăvitorii, rămaşi fără preot, au căutat ajutor în Rusia. La mănăstirea din Iablocino au fost trimişi mai mulţi candidaţi pentru hirotonie. Printre aceştia se numărau Vasile Camen şi Vasile Văcaru. Ei au fost primiţi în mănăstire cu dragoste. Între timp, oamenii din Iza se adunau să se roage în casa unui sătean, Maxim Procop. În 1913, nepoata sa, Iuliana Procop, a pătimit pentru Hristos, făcându-se sfântă mărturisitoare. Deşi era doar o fetişcană, în 1913 a organizat în sat o mănăstire de maici.

Pe 23 Iulie, în acelaşi an, a început un alt proces în Sighetu Marmaţiei. Aici, procurorul i-a pus sub acuzare pe „Alexandru” Kabaliuc, în vârstă de 36 ani, şi alte 94 persoane, printre care preoţii Grigore Griţac şi Nicolae Sabău, ca şi alţi ţărani din Iza. Părintele Alexie s’a întors de bunăvoie după câteva luni din Statele Unite ale Americii ca să ia parte la judecată, pentru a pătimi împreună cu turma sa. Au fost învinuiţi că au primit ajutor din Rusia Orthodoxă şi de la Muntele Athos pentru a-i converti pe Uniaţi la Dreapta-slăvire, lucru socotit ca trădare de Austro-Ungari.

La proces, Părintele Alexie s’a apărat, spunând că nu au avut nici un interes politic, ci s’au preocupat doar de credinţa ortodoxă; iar dacă va trebui să pătimească din această sfântă pricină, aşa să fie. Procesul a ţinut două luni. În sfârşit, pe 3 Martie 1914, Părintele Alexie a fost osândit la patru ani şi jumătate de închisoare şi amendat. Ceilalţi au primit între trei ani şi şase luni. Auzind sentinţa, Ţarul Rus Nicolae al II-lea i-a dăruit Părintelui Alexie o cruce pectorală de aur pentru mărturisirea sa de credinţă, iar în bisericile din Rusia s’au ţinut slujbe anume.

În timpul procesului, soldaţii au năvălit în Iza şi au prins-o pe Iuliana Procop şi pe celelalte surori de mănăstire. Duse la postul de poliţie, au fost schingiuite şi soldaţii au încercat să le convingă să se lepede de Dreapta-slăvire. Apoi, în plin ger, acestea au fost udate cu apă şi aruncate pe uliţă. Aici, li s’au smuls hainele şi au fost bătute fără milă. Desculţe şi dezbrăcate, au fost târâte aşa prin sat, în speranţa că se vor lepăda de credinţa ortodoxă. Uliţele au rămas goale şi sătenii şocaţi, fără să poate interveni nicidecum. Preotul Uniat, care chemase soldaţii, a poftit-o pe Iuliana să stea de vorbă şi a încercat cu viclenie să o convingă să se lepede de credinţă. Ea a rămas neclintită, deşi chinurile au continuat pentru încă trei luni. Nici una din surorile de mănăstire nu s’a lăsat de credinţa sa dreptslăvitoare.

La începutul lui 1914, trei preoţi au sosit din Rusia, Părintele Amfilohie (Vasile Camen), Părintele Matthei (Vasile Văcaru) şi Părintele Serafim (ucis mai târziu în război). Au fost de îndată arestaţi şi trimişi la centrul local învecinat din Hust. Primii doi au fost puşi sub arest la domiciliu, iar Părintele Serafim a fost trimis în armată. Când a izbucnit Primul Război Mondial, Părintele Amfilohie şi alţi patruzeci de ţărani au fost arestaţi. El a fost condamnat la patru ani de închisoare. Au fost arestate şi Iuliana şi surorile ei întru Hristos, apoi şi ele au fost trimise la Hust. Au fost eliberaţi abia când trupele Ruseşti au intrat în oraş. După retragerea Ruşilor, surorile au rămas credincioase şi se întâlneau noaptea ca să se roage. Drept îndrumător duhovnicesc îl aveau pe Părintele Amfilohie, pe atunci închis la Kosiţe (acum în Slovacia).

În 1917, toată obştea de surori a fost pusă din nou sub arest la domiciliu, însă de data aceasta ele trebuiau să se ducă la postul de poliţie pentru cercetări de trei ori pe zi. În 1918, Iuliana a fost bătută aproape până la moarte. Trupul îi era plin de răni, nasul spart, capul rău învineţit. Bătăile au fost însoţite de discursuri pentru a o convinge să se lepede de Dreapta-slăvire şi de viaţa monahală. Însă au dat greş. Desfigurată şi plină de sânge, Iuliana a fost dusă la beci şi acoperită cu nisip. Nu i s’a îngăduit nimănui să o vadă. În a patra zi, Iuliana a revenit la viaţă. Soldaţii nu se aşteptau să supravieţuiască. A fost dusă la tatăl ei şi s’a chemat un doctor. Ea a refuzat însă asistenţa medicală şi s’a tămăduit în chip minunat. În 1924, Iuliana Mărturisitoarea a fost tunsă în monahism cu numele Parascheva şi a devenit Igumena Mănăstirii din Maramureş. După adormire, a fost îngropată la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Mukacievo (Muncaciu).

În 1998, Biserica Ortodoxă Sârbă l-a canonizat pe Episcopul Dosithei, care a făcut atâtea pentru orthodoxia acestui ţinut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În Februarie 1999, la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, Episcopul Agapit al Hustului şi Arhimandriul Stratonic au dezgropat moaştele Schiarhimandritului Alexie (Kabaliuk). Le-au găsit a fi aproape în întregime nestricate. Trupul, pielea şi mantia călugărească erau toate neatinse, şi doar picioarele şi încheieturile se descompuseseră în pământul extrem de umed. Din mormânt a fost luată icoana de la Iviron a Maicii Domnului, pe care Părintele Alexie o adusese cu sine din Muntele Athos. Culorile ei nu s-au şters deloc. Canonizarea sa a avut loc la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza pe data de 21 Octombrie 2001, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina, a multor alţi episcopi şi a aproape douăzeci de mii de credincioşi.