Patimirile ortodocşilor din Carpaţii ucraineni – 1

Publicăm în serial un grupaj de mărturii  despre lupta de întoarcere la Ortodoxie şi păstrarea acesteia de către credincioşii din Carpaţii ucraineni (zona cunoscută sub numele de Rutenia). Pe lângă interesul stârnit de mucenicia prea puţin ştiută până acum a unor dreptslăvitori creştini, însemnătatea acestor mărturii este dată şi de fapt că în perioada de care este vorba (sfârşitul veacului al 19-lea – începutul veacului al 20-lea) zona era populată în proporţie de aproape 25 % de români – comitatul austro-ungar Máramaros, a cărui parte sudică face parte începând cu 1920 din România (judeţul interbelic Maramureş). Astfel, după cum se va vedea, aflăm o pagină uitată ce ne zugrăveşte împreună-pătimirea rutenilor şi românilor ortodocşi. Documentarul a fost realizat de părintele Andrew Phillips, istoric şi preot ortodox în Marea Britanie. (F.O.)

Ţinut populat de un neam slavic, numit ruteni sau carpato-ruşi, este cuprins de pantele sud-vestice ale Carpaţilor. Rutenii se întindea în ceea ce e acum nordul şi estul Slovaciei, sud-estul Poloniei şi mai ales sud-vestul Ucrainei, în regiunea cunoscută drept Transcarpatia.  Cu toate acestea, în jurul anului 896 ţinutul a fost populat de Ungurii păgâni. Aceştia au fost îngăduitori cu populaţia Slavă, Carpato-ruşii, care primiseră încă din veacul al nouălea creştinismul dreptslăvitor de la Sfinţii Chiril şi Methodie sau de la ucenicii lor – cu mult înainte de încreştinarea Ruşilor la Kiev. Ungurii, însă, vor cădea mai apoi sub înrâurirea Germanilor (Frankilor, n.tr.), care începuseră să se rupă de Biserică. Şi, într-adevăr, în veacul al unsprezecelea, cu Papi de acelaşi neam, Germanii au început să dezvolte o nouă credinţă, care a ajuns să fie cunoscută drept romano-catolicism. Din nefericire, i-au tras după ei şi pe Unguri.

Aşa că, după schisma din 1054, Ungurii au început să-i împileze pe Carpato-ruşi, încercând să-i boteze potrivit schismei romano-catolice. Ca în Europa Apuseană şi Centrală, a fost introdus sistemul feudal, pentru a stăpâni populaţia de ţărani. Până astăzi, se pot vedea în Carpato-Rusia mai multe castele care dau mărturie de această împilare, ce a dat naştere unei mişcări de împotrivire condusă de eroi ai locului. Carpato-Rusia a fost apoi mult-încercată de năvălirea Musulmano-tătară din 1241, dar Ortodoxia a dăinuit şi chiar a propăşit. În 1646, însă, romano-catolicismul a atacat iarăşi, de data aceasta cu arma Uniatismului. Din păcate, în perioada sfârşitului de secol şaptesprezece şi a începutului de secol optsprezece, sărăciţii şi neajutoraţii dreptslăvitori Carpato-ruşi au fost siliţi treptat să primească Uniaţia, ca să poată trăi. O excepţie a fost preotul şi scriitorul Mihail Orosvigovski (Andrella) (1637-1710), care s’a împotrivit cu tărie minciunii Uniaţiei. Cel din urmă episcop Carpato-rus, Dosithei, a fost orbit şi a murit de moarte mucenicească în 1734; de atunci, Ungurii nu au mai îngăduit noi clerici ortodocşi.

Unul dintre cei dintâi care au început mişcarea de întoarcere la Dreapta-slăvire din Carpato-Rusia a fost Arhimandritul Vladimir (Terleţki) (născut în 1808). Mai întâi preot Uniat, a ajuns până la urmă Dreptslăvitor la Kiev, în 1872, după prigoana Ungară de acasă. La Kiev, el a scris în vederea trezirii naţionale din Carpato-Rusia. O a doua personalitate a fost preotul Uniat Ioann Rakovski (†1885), din satul Iza, lângă Hust (acum în Ucraina). Deşi a rămas Uniat până pe patul de moarte, după el alţii s’au alăturat Bisericii Ortodoxe, în ciuda faptului că în Imperiul Austro-Ungar te puteai alătura oricărei credinţe – mai puţin Dreptei-slăviri.

Aşa că, în 1903, când sătenii din Iza şi-au făcut cunoscută intenţia de a deveni Ortodocşi, Golgotha lor a început. De îndată ce sătenii au rostit pentru întâia dată Crezul fără binecunoscutul filioque, Iza s’a umplut de soldaţi Unguri. Casele au fost perchiziţionate, iar cărţile de slujbă şi icoanele au fost confiscate. Soldaţii au rămas în sat vreme de câteva luni, luând cu sila hrană de la săteni, oprimându-i şi batjocorind femeile. În cele din urmă, au început arestările şi 22 de bărbaţi au fost trimişi la judecată.

Această judecată, cunoscută sub numele de „Primul Proces Sighetu Marmaţiei[1]”, s’a ţinut în 1904. Acuzaţia a fost de „trădare”, schimbată mai apoi în „incitare contra naţiunii maghiare”. Trei ţărani, Ioachim Văcaru, Vasile Lazăr şi Vasile Camen, au fost condamnaţi la paisprezece luni de închisoare şi la plata unei amenzi uriaşe. Pământuri, case, dobitoace şi unelte au fost scoase la vânzare, pentru plata acestor amenzi. Ţăranii au fost sloboziţi din temniţă săraci lipiţi, iar familiile lor au fost îngrijite de rude, cu ajutorul parohiei din Iza. Însă Ioachim Văcaru şi tovarăşii săi nu au scăpat. În scurtă vreme, Ungurii au înfiinţat în sat un post de gardă, la doar cinci kilometri depărtare de o altă garnizoană. Ioachim Văcaru a fost prins şi chinuit până la moarte. Ţăranii, neavând preot, l-au înmormântat singuri, cântându-i cele de îngropăciune.

Mucenicia lui Ioachim a dus doar la creşterea împotrivirii. Mai multe sate, Lúcĭki, Tereblia şi altele, au hotărât să se întoarcă la Dreapta-slăvire. Ţăranii au căutat un preot ortodox, care să-i primească în Biserică, dar la acea vreme era cu neputinţă preoţilor Ruşi să treacă graniţa. Abia mai târziu marele prieten al Rutenilor, strălucitul teolog şi energicul restaurator al Ortodoxiei Patristice în Rusia, Arhiepiscopul Antonie (Hrapoviţki) (1863-1936), mai apoi Mitropolit al Kievului şi Întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, a izbutit să capete jurisdicţie în Carpaţi.

Prin urmare, ţăranii l-au abordat pe episcopul Sârb din Budapesta. Acesta se temea însă de autorităţile Ungare, şi a refuzat să se vadă cu delegaţia. Ţăranii s’au dus atunci la Patriarhul Sârb din Karlovăţ, deoarece Biserica sa se îngrijea de toţi dreptslăvitorii din Imperiul Austro-Ungar. Deşi i-a primit, şi el era prea înspăimântat de groaza Austro-Ungarilor. Ţăranii i-au răspuns că dacă îi va îndepărta, va da răspuns de aceasta la Judecata de Apoi. Patriarhul s’a hotărât să trimită un preot. Când episcopul Uniat din oraşul învecinat, Mukacievo, a auzit aceasta, s’a dus degrabă la Viena pentru a denunţa faptul, spunând că dacă s’ar îngădui aşa ceva, întreaga sa eparhie ar trece la Dreapta-slăvire, iar el ar rămâne fără slujbă. Denunţul său a fost primit favorabil; această faptă va atârna asupra conştiinţei sale pe veci.

Între timp, ţăranii din Iza au început să-şi ţină singuri slujbele, până ce au putut să treacă pe ascuns graniţa cu Bucovina Românească, unde un preot le-a botezat copiii. Ţăranii au clădit în sat un paraclis, dărâmat însă de soldaţii Unguri, care le-au interzis să se roage împreună. Abia în 1910 Carpatho-Rusia a primit în cele din urmă un conducător duhovnicesc, în persoana Ieromonahului Alexie (Kabaliuk). În acel an a sosit el în sat, ascuns într’o căruţă cu fân.

---

[1] Este vorba de ţinutul istoric al Maramureşului (rus. Maramoroş), pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, cu capitala la Sighetu Marmaţiei (rus. Maramoroş Sighet); acesta se regăseşte astăzi în conţinutul a cinci raioane din Ucraina şi nordul judeţului Maramureş. Conform unui recensământ, în 1910 44,6% din populaţie erau „Rusini” (Carpato-ruşi) şi 23,6% erau Români. (n.tr.)