Neputinţa: nu ştiu dacă există altceva care să definească mai bine starea omului contemporan, mai cu seamă a românului. Şi mă refer îndeosebi la neamul nostru, atât pentru că eu însumi sunt român, cât şi pentru că strămoşii noştri, în toate războaiele din trecut, au dovedit un curaj şi o îndrăzneală pe care numai nebunia credinţei în Hristos le poate explica.
Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…
Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?
Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…
Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?
La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…
Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!
În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.
Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?
Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?
Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?
Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.
Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).
De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…
Gheorghe Fecioru
În drumul spre școală, copiii noștri trec la câțiva centimetri de reviste cu femei dezbrăcate. Mai mult chiar, unele chioșcuri sunt lipite de gardul bisericii, iar preoții nu fac nimic (găsiți aici mai multe amănunte: http://www.desteaptateromane.org/index.php?option=com_content&view=article&id=948:decenta-in-spatiul-public&catid=4:civic&Itemid=5)
Există o inițiativă a unor asociații din Sighișoara (http://cetatenipentruromania.wordpress.com/), dar nu am găsit ceva similar în București.
Puteți să mă ajutați să găsesc o astfel de asociație? Daca nu, atunci haideți să inființăm una.
Suntem atat de nepuntiinciosi datorita grijii de multe, a tipului de comportament indobitocit si a fricilor induse prin diversi factori. Toate pot disparea doar printr-o credinta puternica in Dumnezeu. Doamne ajuta!
Milostenia si grija fata de celallat-iata ce ar tb s afac ain primul rand bisericile, prin preotii lor-langa sutele de biserici-ridicate unele langa altele din trufia preotilor, ar tb ridicate mici casute -adaposturi ptr oamenii batrani,, bolnavii parasiti de familii, ptr oamenii singuri-de la fapte din astea, toti ar lua o lectie-”preotul face asa , sa facem si noi la fel…” Doamne Ajuta!
Din punctul meu de vedere , o sanatate emotionala ar duce la un prim pas spre mai bine.Prin asta inteleg sa militam pentru a ne cunoste si accepta pe noi insine, asa cum suntem, si asa vom deveni putenici.Stiind exact cat valoram, caci valoare avem, fiecare din noi, cum spuneti dvs., har de la Dumnezeu.Indiscutabil fiecare are o stralucire, dar ea este innamolita in asa zise “defecte”, pe care eu le-as numi slabiciuni, si cu care nu stim ce sa facem, majoritatea din noi.Ce sa facem noi cu partea asta, mai putin delicata, mai putin aratoasa, din noi? Ca nu prea stiu sa avem la nivel social o perceptie a omului intreg, cu caliatati si defecte, ca fiind un dat.Sa o ascundem, vine imediat raspunsul logic, sau sa ne prefacem ca nu-i a noastra, dar sa o hulim la altii. Si asa obtinem un om trunchiat, fricos de celalat pentru ca ii vede defectele si se simte amenintat, dar nu “stie”, nu “vede” ca sunt si in el cam aceleasi lucruri, bineinteles, la alte intensitati traite.
Acestea sunt cateva din gandurile pe care scrierea dvs. mi le-a inspirat intr-o prima citire.
Mesajul este unul de profunzime, insa.
Carmen Damian,
Constanta
Cred ca Harul lui Dumnezeu nu ne-a parasit.In schimb vointa DE A FACE BINELE S-A DIMINUAT INCAT SUNTEM INCAPABILI SA IESIM DIN NEPUTINTA.
Da! Superb simtit! Adevarul curat! Asa simtim multi dintre noi! Si totusi…. Acest articol il citesc pe internet. Nu as fi avut cum altfel sa-l citesc! Cred ca atunci cand simtim asa cum ati scris aici, vine momentul retragerii. Unde sa ne retragem si ce sa facem? Daca nu ne simtim nici indeajuns de curati sa imbracam haina monahismului? Ce locuri curate gasim sa putem intretine o astfel de simtire?
Chintesenta vietii crestinului ortodox este :de a cunoaste , de a trai si de a marturisi adevarurile credintei noastre.Acestea vor ramane pururea atributele esentiale prin care omul se va ridica de la stadiul vegetativ, de spectator si consumator al dulcegariilor si tentatiilor prezente in mediul sau inconjurator, la un stadiu net superior: acela de implinitor al Cuvantului Lui Dumnezeu in acesta scurta viata! Aceasta presupune din start consumarea unui moment obligatoriu: trecerea printr-o rascruce a vietii , de schimbare radicala a directiei prin adoptarea unui nou mod de viata ,de data aceasta mult mai adanc; profund.
Se deschide astfel orizontul unui nou, dar frumos front de lupta virtuos, presarat cu multe stari de prabusire,cu tendinte de revenire la vechile preocupari, dar care ,intr-un final, ii vor conferi crestinului victoria mult dorita.Vor fi multe si incercate confruntari si autoverificari cu modelul evanghelic, o continua inclestare si raportare a fiecarui nou pas la chipul si prezenta lui Dumnezeu in viata individului in urcusul sau catre invierea din starea de pacat.
Institutia catre care romanul si-a indreptat si isi indreapta si acum instinctiv toata nadejdea existentei sale vremelnice, a fost si va ramane Biserica.
Frati romani crestin ortodoxi!
Investiti cu nadejde si dupa toata puterea sufletului in Biserica, fiindca numai sfintele Taine ale acesteia au fost si vor fi singurele cu adevarat folositoare si mantuitoare sufletului,deoarece aceasta este singura Banca a sufletelor de esenta divina, conceputa intocmai ca omul sa nu mai rataceasca haotic prin valurile lumii si din al carui patrimoniu si tezaur fac parte toti dreptii,toti mucenicii si marturisitorii crestini, care s-au nevoit si au marturisit adevarul cu pret de sange.Aceasta Banca stim ca este administrata de insusi Domnul nostru Iisus Hristos si unde, fiecare investitor credincios ,implinitor al poruncilor, va primi drept garantie acea calauza necesara care il va conduce ,in final, catre taramul vietii vesnice.
Voi incerca sa argumentez motivele pentru care consider ca acest model de depunere al capitalului sufletesc in grup ar fi superior variantei individuale:
Pentru a obtine dintru inceput un randament spornic este recomandat ca investitorii sa depuna capitalul sufletesc dupa formula:” unde sunt adunati doi sau trei in numele Meu,acolo sunt si Eu in mijlocul lor “(!)Matei 18/20.
Intai de toate,urmand aceasta formula se poate beneficia de acea garantie divina esentiala in alcatuirea si inchegarea in duh a acestei noi unitati de traire ,consolidare si lupta.
Este de dorit ca inscrierea sa presupuna de la inceput formarea unor celule, alcatuite numai din membrii credinciosi ,incepand de la trei pana la maxim treisprezece membrii ,care cad de acord sa-si impartaseasca bucuria acestui ideal crestin, folosind o forma de organizare dupa ratiunea componentei membrelor unui organism uman,model ce are in alcatuirea sa toate cele necesare unei desavarsite armonii , unde fiecare organ isi ocupa locul sau , nu pe al altuia,fiind responsabil de functia pentru care a si fost inzestrat astfel de catre Dumnezeu.De aceea ,in aceasta formula ,omul trebuie sa-si incordeze puterile sufletesti, sa le puna la treaba, cautand si gasind acele suflete pereche, ca rod al afectului, punandu-se astfel impreuna intr-o mult dorita armonie .
Moneda de schimb fiind afectul, se va crea astfel camp liber de desfasurare entuziasmului, ca principal atribut al inaltelor escaladari spirituale, dar si ca element de legatura interpersonal.
Avantajul pe care il prezinta acest mod de organizare structurat pe celule active, lucratoare, devenite functionale in angrenajul interior al organismului nou creat, este, in primul rand, acela ca, individul nu mai lupta de unul singur cu toate relele,patimile si capcanele vietii cu tristetile, cu depresiile; stari de fapt atat de prezente astazi in societate, fiind o grea povara pentru fiecare dintre noi.Astfel, creandu-se o facilitate de acces permanent la puterile sufletesti al fratilor sai ,revalorificand acest entuziasm ca scop al infratirii, radacinile acestei frumoase flori a camaraderiei crestine definesc astfel aparitia si conturul unei noi forte, ce devine pe parcurs din ce in ce mai constienta de valoarea si de puterea sa si unde taria legaturilor este data de insasi prezenta Duhului lui Dumnezeu in aceasta configuratie.
Este absolut normal si aproape sigur ca unul sau altul dintre membrii sa mai cada sau sa mai alunece,insa acesta va fi imediat ajutat de catre aproapele sau de indata ce acesta o va cere.Prin folosirea puterii afectului in ajutorul aproapelui Dumnezeu a lasat omului posibilitatea rezolvarii oricaror fel de greutati ce ar putea interveni intr-o relatie, dupa minunatul exemplu al mamei fata de copiii sa.
Prin acordul stabilit initial de catre grup,ca mod de functionare ,acestia isi vor comunica permanent, cu ocazia fiecarei intruniri a membrilor, starile sufletesti si problemele cu care s-au confruntat pe parcursul saptamanii pana la momentul bilantului saptamanal.Astfel , toti membrii ajung sa parcurga si sa beneficieze de un frumos proces de curatire atent acordata reciproc ,tot asa cum o mana spala pe alta si amandoua fata, si in care elementul folosit ca moneda de schimb spuneam ca este afectul.Cum izvoarele atator bucurii sufletesti ajung prin a le fi destupate canalele de irigare, sigur ca nu vor mai incapea in vechiile lor limite si forme ,ci se vor dezvolta si vor dobandi astfel noi si marete anverguri sufletesti cu care se pot escalada lesne orice fel de probleme sau piedici pe care le- ar avea de intampinat.Ce ar putea sa isi doreasca mai mult de la aceasta viata un suflet oropsit si necajit, decat trairea unei astfel de camaraderii ,ce este astfel patrunsa de esenta unei cu totul altei densitati sufletesti, aplicata in practica vietii prin respectarea stricta a tuturor perceptelor evanghelice ,si a caror urma va ramane astfel pururea eterna?
Astfel, raman incerdintat de faptul ca investirea capitalului sufletesc merita si se justifica cel mai pertinent folosind formula de grup ,ca fiind cea mai dinamica ,ce permite astfel atingerea celor doua obiective majore fata de care omul este dator sa le lucreze in aceasta viata:Dragostea fata de Dumnezeu ,prin Biserica si dragostea fata de aproapele prin grup.
Cu multa dragoste doresc sa va urez spor in recrutarea celor mai bune si mai nobile caractere de romani !
Dan Radovici