Am prezentat în numărul 10 al revistei noastre modalitatea prin care UNESCO urmăreşte pervertirea copiilor noştri prin impunerea educaţiei sexuale încă de la vârsta de 5 ani. De asemenea, am arătat că un astfel de proiect nu poate fi dus la îndeplinire fără încercarea de a-i desprinde pe copii de părinţii lor în numele drepturilor copilului. Pentru aceasta a fost adoptată Convenţia ONU pentru drepturile copilului, un tratat internaţional ce caută în fond să-i împiedice pe părinţi să-şi crească copiii potrivit propriilor valori creştine şi, chiar mai mult, dă posibilitatea statului de-a răpi – aşa cum vom vedea – părinţilor copiii, pentru a-i instituţionaliza. Ceea ce înseamnă că, dacă nu accepţi în nici un fel ca statul să-ţi pervertească moral şi sexual copilul, statul îşi rezervă dreptul de a ţi-l lua. Ca şi cum noi, ca părinţi, nu avem decât dreptul de a naşte şi a ne hrăni copilul, educaţia sa fiind rezervată prioritar ideologiilor oficiale.

Statul împotriva familiei

Punerea în practică a unor astfel de legi este, din păcate, tot mai vizibilă în societatea occidentală a drepturilor şi a democraţiei. Potrivit sitului Lifesitenews.com, în luna decembrie 2009 opt bărbaţi de origine ruso-germană, capi de familie din Salzkotten, Germania, au fost băgaţi în închisoare pentru că au refuzat să-şi trimită copiii la cursurile obligatorii de educaţie sexuală care încercă să-i transforme pe copii în cobai sexuali, distrugându-le astfel educaţia creştină deprinsă în familie, şi i-au retras din şcoală.

Autorităţile germane au recurs la această soluţie după ce în prealabil familiile au refuzat să-şi lase copiii să joace într-o piesă de teatru denumită Corpul meu imiaparţine („Mein Körper gehört mir”), o introducere a copiilor în diverse modalităţi de a relaţiona sexual. Părinţii au refuzat să plătească amenzile usturătoare impuse de statul german şi denumite într-un mod inedit: Bussgeld – „bani pentru penitenţă”. Amenda, atât prin denumirea, cât şi prin semnificaţia ei, este o încercare de a-l umili pe cel care o suferă, motiv pentru care părinţii copiilor din Germania au refuzat să o plătească. În acest fel, ei au refuzat să recunoască abuzul statului german şi pretenţia acestuia de a şti mai bine decât familia ceea ce este bine pentru copii.

Cazul celor opt familii din Salzkotten nu este singular, el venind în urma unui îndelung şir de abuzuri ale statului împotriva familiilor, abuzuri ce presupun o continuă stare de hărţuire, amenzi exorbitante, ameninţarea cu închisoarea şi retragerea, în cele din urmă, a custodiei copiilor. În 2008, Juergen şi Rosemarie Dudek din landul german Hesse au suferit 3 luni de închisoare pentru „crima” de a-şi educa copiii acasă. În acelaşi an, Uwe şi Hannelore Romeike, împreună cu cei cinci copii ai lor, au fugit din Bissingen, Germania, cerând azil politic în Statele Unite, după ce nu au mai suportat regimul de hărţuire permanentă la care au fost supuşi în ţara de origine.

În 2007, Melissa Busekros, o fetiţă de 15 ani din Erlangen, Germania, a fost de-a dreptul luată din casă în miezul nopţii de o echipă de poliţişti greu înarmaţi – ca pentru a face faţă unor infractori periculoşi – fără a avea mandat şi dusă într-un stabiliment public pentru copii. Crima părinţilor? Retragerea fetiţei din şcoala publică unde educaţia sexuală era obligatorie şi educarea ei acasă plecând de la principiul că părinţii sunt, în fond, principalii responsabili pentru educaţia şi valorile ce le vor fi transmise copiilor, iar nu statul.

În Suedia întâlnim aceeaşi situaţie: în 2008, autorităţile statului l-au luat pe Dominic Johansson din custodia părinţilor săi, Christer şi Annie Johansson, doar pentru că aceştia au hotărât să-şi pună în practică dreptul de a fi principala autoritate în privinţa valorilor ce vor fi transmise copilului şi nu statul. Informaţii preluate de pe situl Lifesitenews.com


CEDO susţine drepturile copiilor împotriva drepturilor părinţilor

Relevant pentru înţelegerea spiritului general care animă instituţiile Europene şi educaţia pe care acestea o propun este cazul soţilor Fritz şi Marianna Konrad (2003), care au făcut o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele copiilor lor, Joshua şi Rebekka Konrad, în care se argumenta că prezenţa obligatory în şcoală, impusă de statul german, pune în pericol educaţia lor religoasă. Trebuie să menţionăm în acest context faptul că în Germania există o lege în vigoare de pe vremea regimului nazist care interzice explicit educaţia acasă. Legea încearcă să suprime apariţia „societăţilor paralele” ce s-ar putea naşte în urma aplicării unor „convingeri filosofice separate” de cele susţinute de stat, prin integrarea copiilor în sistemul public de învăţământ.

Plângerea avea în vedere în special cursul obligatoriu de educaţie sexuală impus de statul german, dar şi cursurile în care vrăjitoria şi ocultismul sunt prezentate într-un mod care aduce un afront direct credinţei creştine.

În virtutea Articolului 2, Protocolul 1 cu privire la dreptul la educaţie din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului – care afirmă: Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma in domeniul educaţiei şi al invăţămantului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest invăţămant conform convingerilor lor religioase şi filozofice. –, părinţii şi-au susţinut dreptul de a-şi educa copii şi de a le transmite valorile creştine. Astfel, aceştia şi-au susţinut dreptul de a-i retrage pe copii din şcolile publice – care impun educaţia sexuală – şi de a-i educa conform propriilor valori religioase.

Hotărârea din 2006 a Curţii*, deşi le recunoştea părinţilor dreptul enunţat mai sus, a fost deconcertantă: în virtutea principiului că interesele statului au întâietate în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii, s-a dat câştig de cauză statului german. Astfel, Curtea a susţinut că „părinţii nu pot refuza, pe baza convingerilor lor, dreptul la educaţie pe care îl are un copil”, drept ce „prin natura lui pretinde reglementarea Statului”, astfel încât „obligaţia Statului de a educa promovează de asemenea interesele copiilor şi are funcţia de a le proteja drepturile personale” (p. 3). Mai mult, „părinţii nu pot obţine o excepţie de la prezenţa obligatorie în şcoală a copiilor lor, chiar dacă sunt în dezacord cu conţinutul [numai] anumitor părţi din silabus, chiar dacă dezacordul lor are o motivaţie religioasă” (p. 3).

În continuarea argumentaţiei, Curtea afirmă că, deşi părinţii nu şi-au impus convingerile copiilor împotriva voinţei acestora, „copiii nu puteau să prevadă consecinţele deciziei părinţilor de a-i educa acasă, datorită vârstei lor fragede” (p. 3). Cu toate acestea, Curtea a susţinut că în virtutea faptului că Statul este cel chemat să „protejeze pluralismul în educaţie, ceea ce este esenţial pentru conservarea „societăţii democratice” şi, „ţinând cont de puterea Statului modern, acest scop esterealizat înainte de toate prin învăţământul de stat” (p. 7). De unde putem deduce că, în viziunea CEDO, Statul este cel care în ultimă instanţă ştie mai bine decât părinţii care sunt concepţiile şi acţiunile care pot afecta pe viitor dezvoltarea copiilor.

Astfel, prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului funcţia naturală a părinţilor de a-şi proteja copii de acţiuni care pot avea un efect dăunător în viitor, fără ca aceştia să-l poată conştientiza datorită vârstei lor, este transferată statului. Curtea Europeană a consfinţit juridic, aşadar, abuzurile statului german de a-i desprinde pe copii de părinţi prin retragerea custodiei – aşa cum am văzut în exemplele de mai sus –, în virtutea dreptului pe care îl are Statul de a preîntâmpina apariţia „societăţilor paralele” bazate pe „convingeri filosofice” care pun în pericol „pluralismul” şi „toleranţa”, valorile care fundamentează „societatea democratică” apărată de stat. Statul se face astfel purtătorul ideologiei pluralismului şi toleranţei!

Semnificaţia hotărârii CEDO în favoarea statului german

Semnificaţia acestei decizii a CEDO este deosebit de importantă pentru că pune în aplicare în practica juridică europeană Convenţia ONU pentru drepturile copilului. Toată argumentaţia CEDO pleacă de la întâietatea pe care o au drepturile copilului în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii. Decizia Curţii constituie astfel un periculos precedent juridic pentru introducerea obligativităţii cursurilor de genul celor privind educaţia sexuală în numele drepturilor copilului. Alături de recenta decizie a CEDO de a condamna Italia pentru afişarea crucifixelor în şcolile publice, motivând că acestea încalcă dreptul copiilor la libertate religioasă, această decizie deschide larg porţile unui nou abuzz îndreptat în primă instanţă împotriva părinţilor, dar şi a copiilor lor. Pentru că orice abuz împotriva părinţilor va fi inevitabil un abuz împotriva copiilor.

Din decizia CEDO împotriva Italiei aflăm însă că: „Expunerea obligatorie a unui simbol aparţinând unei confesiuni [religioase] particulare în incinte folosite de autorităţile publice… restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa părinţii în conformitate cu propriile convingeri”.

Cum e posibil ca într-un caz CEDO să afirme întâietatea intereselor de stat în faţa părinţilor când aceştia încearcă să-şi protejeze copiii în faţa unei curricule şcolare anticreştine impusă de stat, dar în alt caz să susţină dreptul părinţilor de a-şi educa copiii conform propriilor convingeri ateiste în dauna statului în care sunt afişate simboluri creştine?

Contradicţia flagrantă în care se află cele două decizii ale CEDO – una împotriva familiei creştine şi în favoarea statului şi alta în favoarea familiei anticreştine şi împotriva statului – în chestiuni care tratează acelaşi subiect îşi găseşte un numitor comun în faptul că CEDO acţionează în ambele cazuri împotriva oricărei manifestări sau simbol al credinţei creştine. Faptul că el se contrazice în premizele după care judecă cele două cazuri este cea mai bună dovadă a orientării anticreştine a acestui organism supra-statal.

De asemenea, prin instituirea drepturilor copilului se introduce o breşă atât psihologică, cât şi juridică între copii şi proprii părinţi. În acelaşi timp, dacă Statul este cel care acordă şi garantează aceste drepturi chiar împotriva părinţilor, atunci acesta este cel care se instituie pe furiş ca adevăratul tutore al copilului. Şi aceasta în ciuda faptului că într-o primă fază îi proclamă autonomia şi îi acordă drepturile care să o susţină. Aşadar, ceea ce se întâmplă acum e un simplu transfer de autoritate dinspre familie înspre stat: Convenţia ONU pentru drepturile copilului reprezintă astfel fundamentul juridic al acestui transfer, iar decizia CEDO – integrarea ei în practica juridică în statele europene. Prin aceste legi copiii trec în proprietatea statului, părinţilor rămânându-le doar să se sacrifice pentru a-i naşte şi a le asigura mâncarea, restul rămânând la latitudinea instituţiilor anticreştine ale statului. Ce ne rămâne nouă de făcut?

Notă: Textul deciziei CEDO „Fritz KONRAD şi alţii împotriva Germaniei” poate fi găsit la adresa: http://www.alliancealert.org/2006/20060926.pdf

Petru Molodeţ