Mircea Platon despre “Lichidarea României”

Am aflat recent că, „potrivit proiectului iniţiat de actuala conducere a Muzeului Ţăranului Român din luna mai 2010 se va trece la strângerea expunerii Horia Bernea”. Pentru „renovări”. Înainte de a fi împachetată, expunerea Bernea va fi „fotografiată, filmată şi expusă în mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustrează modul în care creştinismul se regăsea în structura vieţii cotidiene a ţăranului român. După cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: „Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atentează la identitatea muzeului, căci nu ne putem imagina un ţăran român ateu. Asistăm practic la o nouă moarte a creatorului Muzeului”. Şi asta pentru că, inspirat de opera etnografică şi antropologică a tatalui său, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gândit Muzeul Ţăranului Român nu ca pe un loc unde să expună în vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a României profunde. Parcurgând sălile concepute de Horia Bernea înţelegeai de ce, întrebat de un etnograf despre cât cere pe fereastra casei sale, un ţăran român a răspuns: „Nu pot s-o vând, domnule, că prin ea am văzut toată viaţa mea cerul.”

Desfiinţând ce a mai rămas din Muzeul Ţăranului Român aşa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematică” a muzeului şterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, şi ale unei tradiţii intelectuale interesate de cum vedea ţăranul român cerul. E, într-un fel, normal ca acest lucru să se întâmple astăzi. De douăzeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici şi minigarhii intelectuali, nu fac decât să evacueze ultimele rămăşiţe ale României vechi. Pretextul e că, oricum, românii au fost dintotdeauna nişte violatori, beţivi, leneşi şi nespălaţi a căror istorie nu valorează nici cât o varză de Bruxelles. Comuniştii au ucis România veche. Elitele neoliberale o evacuează în virtual. O filmează, o cataloghează şi o stochează într-un fişier, criogenată pentru generaţiile – de extratereştri probabil – viitoare.

După epoca masacrelor sistematice (’44-’64), după deceniile complicităţilor şi pervertirii calculate (’65-‘89), poporul român a cunoscut, după 1989, epoca evacuării în virtual. Totul, de la istorie la literatură, şi de la religie la familie, a fost “rescris” astfel încât să nu ne mai rămână nimic solid, niciun punct de rezistenţă, nicio icoană, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor „procese” istorice prin care ar trebui să trecem, de la cel de „restructurare” la cel de „integrare”, şi de la cel de „privatizare” la „procesul comunismului”, conducătorii noştri ne-au rescris ca simplă ficţiune politică pe baza căreia pot accesa fonduri UE/FMI.

Dacă „renovarea” Muzeului Ţăranului Român e un bun pretext pentru a scăpa de „crucea lui Bernea”, care depune mărturie pentru o Românie a ţăranilor creştini, „privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economică a României, pentru a transfera în buzunarele câtorva întreaga economie naţională. Lipsiţi de putere economică datorită unei legislaţii care penalizează micul întreprinzător onest sau ţăranul harnic, românii au trăit democraţia ca pe o nouă modalitate de a fi ţinuţi sub control. În contextul unei vieţi economice şi culturale dominate de oligopoluri, democraţia românească a ultimilor două decenii nu a fost decât un mod de a ne evacua în virtual, în zona opţiunilor lipsite de miză, libertatea.

În contextul unui regim al cărui rol e acela de a rescrie democraţia într-un cod (de bare) autoritar, „procesul comunismului” a devenit, în mod deloc suprinzător, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenţă, pentru sinecurişti şi pentru şantaje. În loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevărului istoric şi a criteriilor de judecată care ne-ar permite să fim liberi, „procesul comunismului” a devenit, sub oblăduire prezidenţială, parte a algoritmului politic care întreţine minciuna şi corupţia în România. Lichidarea fizică a luptătorilor anticomunişti din anii ‘50 e desăvârşită, astăzi, de lichidarea discursivă a adevărului pentru care au luptat martirii anticomunişti. Ambele operaţiuni s-au făcut prin „decret” de sus şi cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricând să elimine în virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare că, printre intenţiile celor care şi-au făcut trambulină academică din oasele deţinuţilor politici, se numără şi înfiinţarea unui „departament” pentru „memoria şi nostalgia comunismului”. Nu ştiu cum poate un institut public să „cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu ştiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activităţi. Şi nici în ce scop. Dar ştiu că, atât timp cât va exista în România un astfel de „minister al nostalgiei”, e semn clar că cineva, acolo sus, ne vinde.

Articol publicat iniţial în Ziuaveche.ro din 18 februarie 2010