„Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”

Material publicat în nr. 10 şi 11 din Familia Ortodoxă.

Între 16 octombrie-8 noiembrie 2009, ne-a vizitat ţara în cadrul unui turneu de conferinţe Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 64 de ani, pentru a ne împărtăşi povestea sa neobişnuită. Vreme de doisprezece de ani, viaţa l-a purtat de la anarhie şi comunism până la ateism, de la droguri până la o cumplită depravare trupească. În căutarea Dragostei şi Adevărului, a cercetat mai toate religiile lumii, trecând prin romano-catolicism şi protestantism, prin buddhism şi hinduism, meditaţie transcedentală şi yoga, prin ocultism şi ezoterism, până la credinţele indienilor americani. Descoperă Ortodoxia în urma unei întâlniri proniatoare cu Arhimandritul Sofronie de la Essex, al cărui fiu duhovnicesc a rămas până la moartea acestuia. Am avut bucuria de a-i lua un interviu, în care am încercat să abordăm câteva subiecte de interes pentru cititorii noştri.

- Aţi vorbit în treacăt, în conferinţele ţinute până acum, despre Uniunea Europeană. Ne puteţi spune cum vedeţi relaţia dintre Ortodoxie şi Europa?

- Puteţi vedea în istorie ce s-a întâmplat cu toate marile imperii, imperii precum cel egiptean, cel roman, cel carolingian etc. – toate s-au destrămat. Aşa se întâmplă cu toate puterile lumeşti. Ele sunt de obicei ostile Bisericii şi caută să o subjuge. De pildă, în secolul al VIII-lea, regele Charlemagne a căutat să impună în Apus adaosul filioque; în zilele noastre, după ce Grecia a aderat la Uniunea Europeană, a fost silită să renunţe la menţionarea religiei în actele de identitate (e vorba, bineînţeles, de credinţa ortodoxă) – astăzi grecii nu mai au buletine în care să scrie „ortodox”. Se poate vedea din cele întâmplate până acum că Europa nu este deloc interesată de binele României, de a-i ajuta pe români. Au vrut numai să o „prindă”; dau bani, însă doar ca să primească mai mulţi bani înapoi. O astfel de dragoste are Europa – o dragoste materială, lumească. E o dragoste care nu dă de bună voie, ci din interes – aşa că, de fapt, Europa nu are dragoste. Europa vrea ceva înapoi, mult mai mult decât a dat; vrea putere, vrea influenţă…

- Vedeţi şi o posibilă influenţă secularizantă, cu efecte duhovniceşti, în afară de cea politică?

- M-am tot întrebat, în răstimpul în care am stat aici, văzând aceste minunate biserici, adevărate mărgăritare preafrumoase – ce se va întâmpla când gândirea oamenilor va deveni din ce în ce mai lumească, din ce în ce mai posesivă? Vei fi condiţionat de lume să crezi că, pentru a fi mulţumit, trebuie să deţii lucruri, trebuie să cumperi lucruri. Însă singura mulţumire o poate da Hristos, iar dacă Îl dai pe El la o parte, atunci oamenii vor încerca să-şi găsească mulţumirea într-o maşină nouă, într-un ecran cu plasmă nou, în toate aceste avuţii materiale…

Când am fost în Braşov, m-am uitat la canalele TV muzicale de pe ecranele stradale (eu personal nu mă mai uit la televizor, şi văd acestea pentru prima dată); dacă le urmăreşti, vei vedea că toate melodiile sunt la fel – o uniformizare! –, iar toate fetele sunt pe jumătate dezbrăcate, foarte atrăgătoare, transformându-se într-un obiect ale poftelor; am văzut acelaşi lucru şi în reclamele pentru maşini, care includ acum o femeie atrăgătoare – dacă îţi place femeia, îţi va place şi maşina. Se vede în toate acestea un duh antihristic; dacă ai duh lumesc, îţi vor place.

Noi toţi avem ceva lumesc în noi, ne ispitesc acestea, ne-ar place, dar cu timpul se poate vedea ce se ascunde în spatele lor – un duh care te hăituieşte, dându-ţi o viaţă falsă, neadevărată, o realitate virtuală. Îi înţeleg pe oamenii aceştia, şi ce încerc eu să fac? Încerc să le zic: dacă ai o îmbrăcăminte frumoasă, dacă ai o maşină frumoasă, dacă ai un prieten sau o prietenă frumoasă, e în regulă; numai că există ceva şi mai frumos. Şi atunci când cunoşti acest mai bine, lepezi aşa-zisul bine de mai înainte – ceea ce cred oamenii că este bine. Iar acest mai bine este adevărata viaţă în Hristos; dar dacă cineva doar îţi vorbeşte despre ea, nu-l crezi, fiindcă sunt doar cuvinte; ajungi să crezi abia când o experiezi, când o trăieşti tu însuţi. Cunoaşterea din încercare este esenţială; după ce o ai, te poţi lepăda de cele lumeşti – înainte, nu. Taina propovăduirii este de a-i motiva pe oameni să încerce să trăiască cu Hristos şi să vadă ei înşişi ce vine o dată cu aceasta. Sunt ortodox de douăzeci de ani; eram la început un ortodox care se uita la meciuri de tenis, de fotbal, ascultam multă muzică. Mi-au plăcut toate, dar acum le-am lepădat, deoarece nu mă mai hrănesc.

Să vă zic ceva: într-o excursie de vacanţă, nimeni nu mai este interesat de televizor sau de ziare; oamenii se duc în Tunisia, în Africa, văd tot felul de animale sălbatice şi peisaje – şi toţi o să-ţi zică, dacă-i întrebi, că se simt mult mai bine acolo. Dar când se întorc acasă, după două-trei zile, şi sfârşesc de văzut pozele făcute, îşi reîncep viaţa la fel – revin la televizor, la ziare, la rutina de zi cu zi. După un pelerinaj la o mănăstire, însă, lucrurile stau cu totul dimpotrivă; când te întorci de acolo, ai ceva în plus, ceva mai bun. Cu cât creşte conştiinţa lui Hristos, cu atât faci mai uşor alegerea de a nu te mai întoarce la TV, la ziare, la cele lumeşti, la cele vechi. Sigur, nu e un proces rapid, ci unul care cere timp. Însă aşa stau lucrurile – aşa a lucrat Hristos şi în viaţa mea.

- Ce părere aveţi, aşadar, despre mass-media contemporană, din perspectiva unui creştin ortodox trăitor în Occident?

- Ştiţi, în Elveţia ziarele se dau acum gratuit; există cotidiene care se găsesc gratis la colţurile străzilor, în gări, în staţiile de autobuz. Dacă deschizi unul şi începi să citeşti ce scrie în el, vezi numai ştiri despre cutremure, crime, furturi, tâlhării – numai mizerii! – apoi, o pagină de sport, încă câteva pagini despre idolii pop-rock, iar la sfârşit horoscopul. Asta înseamnă ziarele – toate, bineînţeles, gratuite! Şi asta deoarece, aşa cum am mai spus şi în conferinţe, nu tu citeşti ziarele, ci ele te „citesc” pe tine – aruncă o sămânţă în mintea ta, sămânţa neîncrederii. Aşa începi să te îndoieşti de fratele tău, începi să crezi că şi el poate e un criminal, că şi el poate îţi vrea banii, că şi el poate e rău.

Un alt lucru pe care l-am observat: ecranele televizoarelor au devenit atât de mari şi atât de ieftine, încât toată lumea visează să aibă acasă un sistem home-cinema; pe cablu, ai peste 60 canale; pe satelit, mult mai multe – lucrurile au început să o ia razna! Şi, bineînţeles, marea lor parte sunt canale cu tematică sexuală. Însă lucrul cel mai important este că toate acestea caută constant să te îndepărteze de rugăciune, de conştiinţa lui Hristos – acesta este un duh antihristic.

Spuneam mai devreme că Europa a căutat să „prindă” ţările acestea nou venite – România, Bulgaria – drept „clienţi”; vrea să le atragă în lumea aceasta, departe de credinţă. Şi cred că e un lucru tragic că Biserica doarme; nu Biserica în sine, ci mădularele ei. Preoţii ar trebui să facă misiune, să prevină oamenii, să-i trezească la realitate…

- Cum credeţi că ar trebui să se preocupe creştinii ortodocşi de această problemă, a vremurilor din urmă? Ce reacţie ar trebui să aibă?

- Eu, de pildă, acord interviuri şi încerc să-i avertizez pe oameni prin presă, prin toate mijloacele posibile. Mass-media îşi foloseşte puterea într-un mod negativ, dar în Hristos ea poate fi folosită şi într-un mod pozitiv. Aceasta ar putea fi o cale de propovăduire, de trezire a conştiinţelor despre ce se întâmplă. Ortodocşii ar trebui să meargă la tineri, să organizeze tabere de tineret – lucruri care îi atrag pe tineri. În astfel de locuri se pot petrece multe lucruri bune – pot începe să se roage împreună dimineaţa, seara. Am fost invitat în astfel de tabere ortodoxe; ar trebui invitaţi preoţi tineri, care pot vorbi mai bine decât mine. Bătrânii, însă, cu greu se mai pot schimba – cei obişnuiţi cu o credinţă formală sau superstiţioasă (de pildă, cum am văzut aici, obiceiul atingerii de veşmintele preotului). Pe aceşti oameni nu-i putem schimba. Să începem să sădim o pădure nouă; nu poţi salva o pădure bătrână şi putrezită, e o irosire de energie. Trebuie început de la tineri. …Mai rău e, însă, când şi preoţii sunt cuprinşi de acel duh formalist. Ar trebui ca patriarhul, mitropoliţii şi ceilalţi episcopi să sădească o pădure tânără, curăţată de uscături; ar trebui să ajute la întărirea conştiinţei lui Hristos printre preoţi.

- Să ne îndreptăm acum înspre alt subiect. Am observat că mulţi convertiţi la Ortodoxie îşi descriu călătoria ca o revenire la origini – oameni din contexte sociale diferite, din ţări diferite, vorbesc despre acelaşi lucru: Ortodoxia este o întoarcere acasă. Ce ne puteţi spune despre aceasta, din experienţa avută?

- Da, este adevărat – când simţi dragostea, şi dragostea te umple, ea te face să te simţi acasă (cel puţin aşa a fost în cazul meu). Un alt lucru ar putea fi că Hristos este modelul, chipul nostru, iar în Ortodoxie poţi simţi ceva ce nu poţi numi, ceva ce ţine de ipostas…

Mulţi protestanţi mi-au spus, de multe ori chiar, că simt că ceva le lipseşte. Catolicii sunt un caz aparte; ei sunt crescuţi din copilărie cu credinţa că se pot mântui numai alături de Papă, în Biserica lui, iar toţi ceilalţi cred greşit – ce prostie!.. Editorul meu din Fribourg, care mi-a publicat de curând o carte despre viaţa Sfintei Ecaterina din Sinai, muceniţa din veacul al IV-lea, a scris în introducere: „Aceste lucruri s-au petrecut pe vremea când Biserica Ortodoxă nu se despărţise încă de Biserica noastră (cea Catolică)”. Asta cred oamenii! Am luat cartea, am rupt-o şi-am aruncat-o pe foc, în şemineul de acasă… Sunt pur şi simplu nişte minciuni, care se tot perpetuează. Aşa că e de înţeles când oamenii spun că s-au întors acasă în Ortodoxie, fiindcă noi le-am fost lor casă… Catolicii tot vorbesc despre unire, zicând că poate ortodocşii ar trebui să se întoarcă la ei; au uitat că de fapt ei sunt cei ce s-au rupt de Biserică. Ce nebunie!… Asta-i problema lor.

Revenind la sentimentul „întoarcerii acasă”, cred că oamenii aceştia simt că au recăpătat posibilitatea de a trăi ipostatic, că pot avea hrană duhovnicească întreagă, că pot avea libertatea Duhului. Dragostea te face să te simţi acasă oriunde.

- Aţi cunoscut Ortodoxia prin intermediul Arhimandritului Sofronie (Saharov), care v-a devenit apoi părinte duhovnicesc. Ne puteţi împărtăşi câteva experienţe personale trăite alături de dânsul?

- De fapt, mi-am notat tot ce mi-a spus când era cu mine, dar am rătăcit acele însemnări – nu ştiu unde sunt! Poate că aşa vrea Dumnezeu, ca să-mi amintesc doar la momentul potrivit. Mi-a zis atâtea când eram acolo, şi sunt încredinţat că la clipa potrivită Dumnezeu le va aduce înapoi… Îmi revin în memorie doar întâmplările amuzante – ciudat că se întâmplă aşa, e probabil din cauza bucuriei acelor clipe. Părintele Sofronie mi-a spus odată, când eram în Elveţia: „Klaus, când ţii o conferinţă, să începi cu o glumă. Aşa o să câştigi inima audienţei!” Şi l-am ascultat… Îmi mai amintesc şi că mi-a cerut să cânt la chitară din cântecele mele, la mănăstire – ceea ce nu-i un lucru deloc obişnuit! Eram acolo cu părintele Zaharia (Zaharou), cu părintele Rafail (Noica) şi cu toţi ceilalţi părinţi – ei stăteau într-o parte, maicile în cealaltă, iar eu stăteam la mijloc…

Lucrul minunat era că Părintele Sofronie se cobora mereu la măsura mea – era prietenul meu, jumătatea mea. Te făcea să te simţi că şi el e la fel ca tine. E un lucru mare… Trei ani m-a făcut să mă simt la fel de înţelept ca şi el, la fel de bun, la fel de sfânt – mi-a dăruit acest sentiment. Şi Părintele Sofronie se purta la fel cu toţi; era atât de blând, atât de smerit, atât de iubitor – fără excepţii. Rânduiala sa monahală era să înfăptuiască cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” – e o rânduială foarte greu de ţinut, dar este cea mai bună.

Am întâlnit la Essex monahi din Muntele Athos; mulţi dintre ei, fii de ţărani greci, foarte robuşti, foarte solizi. Ei se puteau scula la trei dimineaţa şi bate metanii întreaga zi; au putere să ţină o astfel de rânduială. Eu, din păcate, nu-s bun de aşa ceva… Erau unii care mă dispreţuiau pentru asta, dar o rânduială nepotrivită te poate dărâma, aşa cum li s-a şi întâmplat unor zeloţi. Însă Părintele Sofronie mă întâmpina întotdeauna cu dragoste, iar dragostea sa pentru mine a fost cea mai mare lecţie primită, în răstimpul celor zece ani petrecuţi alături de dânsul.

Părintele Rafail şi părintele Zaharia mi-au spus un lucru: Părintele Sofronie mă socotea, se pare, un caz special, deoarece trebuie că-şi dăduse seama că aveam nevoie de „injecţii” de dragoste. De obicei, o întâlnire cu Părintele ţinea 20-30 de minute, şi mergeai tu la el – dar Părintele Sofronie venea el în odaia mea şi, mai mult!, stătea cu mine două ore. Îmi aduc aminte că uneori stăteam şi peste un sfert de oră fără să vorbim, iar el doar mă ţinea de mână – era o „injecţie” a dragostei sale, care-mi inunda venele… Aşa mi-a umplut inima cu dragoste, cu acea dragoste ce nu cade niciodată – de atunci sunt fericit, până în clipa de acum; sunt cel mai fericit om din Europa! Dragostea sa cea dumnezeiască şi desăvârşită m-a umplut şi nu m-a mai părăsit.

Înainte să moară, mănăstirea era plină de oaspeţi cu ranguri înainte, mitropoliţi, episcopi (a fost şi un episcop român, Sofian); Părintele Sofronie era foarte slăbit şi nu acorda nimănui mai mult de douăzeci de minute. Într-o zi, le-a spus părinţilor: „Astăzi am o întâlnire foarte importantă!” Ei ştiau lista de vizitatori, şi nu-şi puteau închipui cine poate fi. Apoi Părintele Zaharia şi-a dat seama: „Trebuie să fie vorba de Klaus!” Iar Părintele Sofronie n-a stat cu mine douăzeci de minute, ci, iarăşi, aproape două ore… Nu mai făcuse până atunci aşa ceva cu nimeni, obştea chiar se speriase că poate Părintele a murit!

Aşadar, de aici îmi vine puterea de a vorbi neîncetat oamenilor, pentru Hristos, până la miezul nopţii (conferinţele lui Klaus în România au fost extrem de lungi şi istovitoare, prelungindu-se până târziu în noapte, n.red.) Ştiu că trebuie s-o fac chiar şi dacă cedez de epuizare – din dragoste pentru aproapele.

Cam asta-i tot ce mi-a rămas de la Părintele Sofronie, fiindcă am pierdut însemnările cu cuvintele sale, după cum v-am zis – dar sunt încredinţat că vor ieşi la iveală, la momentul potrivit…

- Aţi amintit mai devreme de zeloţi. Există astăzi un curent în rândul anumitor ortodocşi, care stăruiesc că trebuie să ne ridicăm, cu orice preţ, în apărarea Ortodoxiei. Ce le-aţi spune unora ca aceştia?

- Hristos e Cel ce apără Ortodoxia. Hristos în inimile noastre – aceasta este Dreapta-slăvire. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, zice Hristos. Ortodoxia a fost mereu atacată, din lăuntru şi din afară, încă din vremea lui Hristos. Aşa că nu trebuie să apărăm nimic. Şi dacă crezi că trebuie să aperi ceva, trebuie spus limpede că Hristos stă şi păzeşte Dreapta-slăvire. Trebuie să ne păstrăm mintea în Hristos, trebuie să stăm alături de El; iar dragostea nu încape zelotism, dragostea îi cuprinde şi pe vrăjmaşi… Ce am putea noi apăra? Noi suntem unelte ale lui Hristos. Dacă începem după mintea noastră să apărăm dogme, sau cuvinte, sau tâlcuiri ale dogmelor şi ale cuvintelor, putem greşi.

Am avut zilele trecute o întâlnire cu nişte zeloţi, care încercau să mă încredinţeze de părerea lor, folosindu-şi cuvintele precum un topor – şi am putut vedea în ochii lor o înrâurire diavolească… Un astfel de zelotism este satanic, fiindcă dezbină oamenii, nu îi uneşte – rupe dragostea. E o boală. Iar la sfârşit diavolul stă şi râde.

Dragostea trebuie să fie pentru toţi – ea e cea care convinge. Noi nu avem nimic de apărat – Hristos e Cel ce se apără pe Sine.

- În încheiere, câteva cuvinte despre vizita făcută în România – ce impresie v-a făcut ţara noastră? Aveţi vreun mesaj pentru cititorii revistei?

- Una peste alta, nu cred că pot avea o impresie foarte realistă, fiindcă toată lumea m-a întâmpinat cu multă dragoste. Toţi s-au purtat foarte bine cu mine – ca să nu mă umplu de mândrie şi de slavă deşartă, ar fi trebuit poate să iau şi ceva bătaie (râde). …Am vorbit cu părintele Zaharia despre asta, şi el mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată că eşti păcătos, şi să ţii mereu gândul ăsta înaintea lui Dumnezeu”.

M-am bucurat mult să văd pretutindeni în România, aproape la fiecare colţ, biserici minunate, paraclise preafrumoase, şi trebuie să mărturisesc că sunt teribil de gelos pe voi, deoarece Elveţia este cea mai săracă ţară din lume în această privinţă – financiar este bogată, dar duhovniceşte este foarte săracă… România are o moştenire duhovnicească foarte bogată, temelia adevăratei vieţi, care va dăinui chiar dacă vor veni încercări din partea Europei. Nădăjduiesc să mă pot reîntoarce aici, probabil prin luna mai a anului viitor, după Paşti – abia aştept să o fac. Iar bucuria mea este că pot ajuta, cât de puţin, oamenii de aici să se apropie de Hristos, să se întărească în credinţă. Eu nu sunt un model adevărat, aşa cum era Părintele Sofronie, dar le pot zice oamenilor măcar atât: Uitaţi-vă la mine, sunt fericit, pentru că Hristos este cu mine!

A consemnat Radu Hagiu