DE CE „FAMILIA ORTODOXĂ”!?

Sfinţii Ioachim şi Ana ţinând între ei pe prunca Maria, Maica Domnului

A trecut deja un an de când ne străduim să dăm după puterea noastră o lectură ortodoxă vremurilor pe care le traversăm. Au fost şi bucurii, acelea pe care ni le-au adus răspunsurile cititorilor noştri, şi nu puţine, dar, mai cu seamă, a fost un timp al frământărilor şi al căutărilor: identitatea şi sensul nu sunt fixate de dinainte cu precizie decât în cazul demersurilor ideologice. De aceea i-am şi spus revistei Presa Ortodoxă, pentru a lăsa o deschidere maximă abordării, pentru a-i conferi flexibilitatea şi supleţea unui organism viu aflat în creştere. Doream să cuprindem cât mai multe dintre aspectele ce privesc viaţa omului modern, tratate, bineînţeles, într-o notă creştină. Şi, într- adevăr, gândul s-a arătat deosebit de fecund, căci investigaţiile jurnalistice şi studiile care au stat la baza materialelor prezentate de-a lungul timpului ne-au lămurit tot mai bine calea pe care trebuie să păşim în continuare. De fapt, ne-au ajutat să creionăm mai precis peisajul societăţii româneşti contemporane, să dăm un diagnostic bolii de care aceasta suferă în mod atât de evident.

Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că, în mod paradoxal, cea mai mare parte a presei româneşti (a se citi mass-media, în general) a constituit principalul factor de infecţie şi disoluţie mentală a românilor, vectorul haotizării sociale, a slăbirii în credinţă şi a degradării moravurilor. Poate că nu întâmplător presa de scandal şi can-can din ţara noastră aparţine aproape în totalitate unor concerne străine, ostile vieţii şi moralei creştine.

La celălalt pol, ca victimă principală a ofensivei mediatice s-a aflat familia. Cu siguranţă aceasta a fost instituţia cea mai puternic afectată ca rezultat a douăzeci de ani de destrăbălare mediatică. Şi când spunem familie avem în vedere atât sensul ei primar, cât şi pe cel mai general, de comunitate de dragoste şi de valori, de limbă şi de credinţă.

Logica acestui război paricid prin care parcă am trecut după 1990 se arată cumplit de nedreaptă. În spatele presei se află uriaşe interese politice şi consumiste, miliarde de dolari, cei mai mari specialişti în domeniile comunicării, a semioticii şi a manipulării, tehnologii informaţionale extrem de persuasive şi seducătoare, în timp ce familia, biata, este lăsată aproape fără nici o apărare, deşi cu toţii îi suntem datori cel puţin cu venirea pe lume. Astfel că în urma campaniilor publicitare şi a strategiilor de atac şi cucerire a minţii telespectatorilor şi a cititorilor, familia iese tot mai profund traumatizată prin sărăcirea dragostei membrilor ei, prin virusarea fantasmatică a mentalităţilor.

Implicit, odată cu degradarea vieţii de familie, a fost afectată direct credinţa oamenilor, a celor ce alcătuiesc Trupul lui Hristos, Biserica. Creştinismul nu este o teorie sau o instituţie, ci un mod de viaţă, adevărata viaţă. Astfel încât, deteriorând şi globalizând felul de a fi şi a gândi al creştinilor, aceştia rămân creştini doar cu numele. Din păcate, nu s-a înţeles la timp acest lucru: familia fără o viaţă creştină nu va mai putea supravieţui în contextul societăţii mediatice, iar Biserica, fără o familie puternică ancorată în valorile unei vieţi autentic ortodoxe, va fi limitată tot mai mult în misiunea ei. Creştinismul este singura credinţă a cărei valoare centrală este dragostea, şi aceasta dusă până la jertfă, potrivit dragostei şi jertfei pe care Mântuitorul a făcut-o ca să mântuiască lumea. Dar dragostea jertfelnică e esenţa vieţii de familie, doctoria cea mai bună pentru sufletul omului.

Toate aceste consideraţii ne-au făcut să problematizăm din ce în ce mai mult identitatea pe care o sugerează titlul revistei noastre. Pe de o parte, tot mai puţin ne regăsim în lăuntrul cuvântului presă, atât de contaminat astăzi de duhul lumii, pe de altă parte, conştientizăm din ce în ce mai acut faptul că familia este instituţia cu care e necesar să ne asociem lucrarea şi apologia.

Prin urmare, conturându-ni-se tot mai clar aceste înţelesuri, ne-am gândit că este mult mai potrivit să ne asumăm acel nume care ne reprezintă cel mai bine devenirea şi scopul. Am renunţat în consecinţă la noţiunea de presă şi la toate „virtuţile democratice” pe care aceasta le circumscria spre a opta pentru numele de Familia Ortodoxă, sintagmă care cuprinde mult mai fidel sensul actual al lucrării în care credem. Aceasta nu va însemna o schimbare a conţinutului revistei, ci mai degrabă o necesară adecvare a titlului la conţinut.

Dragostea jertfitoare pe care o învaţă Biserica în contextul întregii sale mărturisiri de credinţă e singura care poate să-l facă fericit pe om, deoarece numai prin aceasta ne putem uni cu ceilalţi, prin Însuşi harul lui Dumnezeu care se sălăşluieşte în sufletul nostru. Cei care nu vor înţelege aceasta în vremurile pe care le parcurgem se vor trezi la un moment dat slujind la dumnezei străini, adică la propriile patimi, care nu fac decât să ne îndepărteze de toţi şi de toate, determinându-ne să pregustăm moartea în egoismul însingurării noastre.

Lupta pentru familie este lupta pentru curăţenia sufletească, pentru dragostea nepătimaşă pe care numai împreună cu Dumnezeu o putem câştiga. Nădăjduim ca în accentul pus în noul titlu al revistei noastre să ne regăsim cu toţii, chiar dacă unii dintre noi nu ne-am format încă propria familie. Şi trebuie să ne regăsim căci familia este căminul în care am văzut lumina zilei. Mai mult, atunci când ne împărtăşim de dragostea lui Dumnezeu Tatăl, întreaga comunitate în care trăim, întregul neam sau chiar lumea întreagă, ne apar ca o mare familie.

Mihai Cristea