Schiarhimandritul Simeon la Pastile 2007
Dorul după Dumnezeu – amintiri despre Părintele Simeon de la Essex
- Aş vrea să ştiu mai mult despre Dumnezeu! spuse fiica duhovnicească, din toată sărăcia inimii ei, dar cu multă sete de cunoaştere.
- Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul… răspunse blând Părintele Simeon, cu ochi zâmbitori.
Răspunsul veni prin cuvinte, dar şi din ochi plini de lumină. Cum să fi ştiut eu atunci că primisem răspunsul dintr-o inimă curată care mă înfiase şi mă purta în rugăciune?
Un iubitor al Domnului şi al Ortodoxiei scria de curând despre prigonirea ortodocşilor şi despre mişcarea de ponegrire a Bisericii şi a valorilor ei. Într-adevăr, se pare că tendinţa actuală este de a vorbi despre Sfinţii Părinţi ca despre nişte personaje din serialul american Heroes – oameni cu puteri supranaturale sau care săvârşesc doar minuni. Dimpotrivă, în trecut Sfinţii Părinţi erau înfăţişaţi ca nişte oameni obişnuiţi, poate chiar slabi, dar în neîncetată luptă cu patimile. Acesta era chipul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ortodoxe. Atunci, veţi întreba, de ce s-a scris atât de mult despre ei? Pricina se găseşte lesne: pentru virtuţile pe care le-au dobândit prin necontenita lor întoarcere către Dumnezeu. Astăzi, mai mult decât oricând, imaginea Sfinţilor Părinţi îmi apare ca dintr-o poveste. Cu adevărat, ei sunt „eroii” noştri, dar şi adevărate pilde de urmat pentru noi toţi, chiar şi într-o societate în care scara valorilor a fost răsturnată şi virtuţile sunt socotite slăbiciuni.
În vechime, toţi creştinii se numeau sfinţi. În zilele de acum, abia dacă mai izbutim cu greu să ne împărtăşim de patru ori pe an… Venind din lume spre mănăstire, descoperim ce s-ar putea numi o „realitate alternativă” – de fapt, viaţa cea adevărată. V-am vorbit despre Sfinţii Părinţi şi… „virtuţile lor supranaturale”. Acestea i-au făcut „eroi”, aici este cea mai mare minune pe care au săvârşit-o; nu că au vindecat bolnavi, ci că şi-au vindecat propriile suflete – prin întoarcerea lor şi dăruirea întregii fiinţe şi vieţi Domnului; nu că au mutat munţii din loc, ci că au spart piatra din jurul inimilor celor din jur. Un astfel de om a fost Părintele Simeon de la Essex.
„Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul…” În clipa în care am primit acest răspuns, smerenia bunului om din faţa mea a fost ca un balsam pentru suflet. Priveam la acest nevoitor şi mă gândeam cât de aproape este de Domnul. Şi, totuşi, îmi dăduse un răspuns atât de neaşteptat… Eu cerusem o descriere, ca şi cum aş fi zis: „Spuneţi-mi totul despre Dumnezeu! Vreau să ştiu totul, chiar acum!” Şi el mi-a răspuns. Prin acele câteva cuvinte, mi-a spus totul, deşi nu am înţeles chiar atunci. Mi-a spus că Domnul este nesfârşit; că merită să-L cunoşti; că… ESTE.
Acum, când am aflat despre „lărgirea inimii” (2 Cor. 6:13), acum când mă simt, aparent paradoxal, tot mai săracă duhovniceşte, am înţeles un lucru important. Părintele Simeon nu-mi vorbise astfel numai din smerenie în faţa Domnului şi din grijă pentru mine, ca să nu mă smintesc sau să deznădăjduiesc din pricina depărtării mele de Adevăr. Acum simt că inima Părintelui era deschisă. După o viaţă de luptă împotriva lumii păcatului, viaţă în care acumulase atâta cunoaştere şi lumină, inima lui crescuse şi era în căutare de mai mult. Cu adâncă smerenie, Părintele îl căuta pe Dumnezeu cu toata fiinţa sa. Şi pilda lui era de libertate deplină, în acest act de dăruire.
Libertatea era deplină, aşa încât nici o clipă nu am simţit vreo presiune de nici un fel. Simţeam că vreau să-l ascult, căci cuvintele lui schimbau ceva în mine. Este greu de descris delicateţea Părintelui şi bucuria sfântă pe care o avea pururea în glas. Dar, când cădeam în vreun păcat, tristeţea din ochii lui arăta că inima îi plângea pentru noi. Nu a fost niciodată aspru cu mine. Nu am simţit nici o dojană în voce, indiferent de greşelile mele – nici un reproş, doar dragoste! Şi aceasta mă schimba. De câte ori ne apropiam de omul aceasta, din carne şi oase ca şi noi, cu toţii ne simţeam diferit. O pace blândă ne învăluia. Şi înţelegeam, ştiam. Nu era ca noi, deşi era mereu acolo, răspunzând chemării şi nevoilor noastre în orice moment. Era Lumină în el, şi Lumina aceasta sfântă ne arată şi nouă drumul către Domnul.
…Acesta este Părintele Simeon pentru mine. Dar eu nu pot spune că am fost apropiată de dânsul. Cred că nu l-am „văzut” niciodată cu adevărat. Într-o conversaţie la o mănăstire, un pelerin abia sosit vorbea cu părintele stareţ, fără să ştie cine era: „Vreau să-l văd pe stareţ!” „Rămâneţi la noi peste noapte?”, îl întreba gheronda cu o politeţe gentilă dar sugestivă, caracteristică rolului de gazdă. Vizitatorul stăruia: „Da, da, dar vreau să vorbesc cu stareţul, vreau să-l văd!” „Dacă rămâneţi la mănăstire, veţi avea cu siguranţă prilejul să-l vedeţi”. Mi-am amintit de această poveste când mă gândeam că nu l-am „văzut” pe Părintele Simeon. Am întâlnit un om cu viaţă sfântă, dar nu am fost capabilă să-l „văd” cu adevărat. Dar acum simt că părintele mi-a lăsat o moştenire. Lumina, pacea, dorul după Dumnezeu – dragostea nesfârşită. Odihnească-l Domnul cu sfinţii Săi! Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Cristina M.,
Anglia
Vedeţi şi Scurtă pomenire despre Părintele Simeon de la Essex
Slavă Domnului!
Doamne ajută!