Jocurile pe calculator ne pot transforma copiii în criminali

În urmă cu câteva săptămâni, Teodosian G. din Iaşi şi-a omorât cu sânge rece mama, profesoară la Grupul Şcolar A.S., pentru că – după spusele lui – nu-l lăsase să iasă afară. Şocant este faptul că băiatul nu are nici un fel de remuşcări. Care este cauza pentru care Teodosian, un copil aparent normal, chiar bun la învăţătură, s-a năpustit asupra mamei sale, lovindu-o în cap cu ciocanul până a desfigurat-o complet şi n-a mai dat semne de viaţă? Se ştie doar faptul că Teodosian era un pasionat al jocurilor pe calculator. Oare aceasta să fie explicaţia? I-am pus această întrebare d-lui Virgiliu Gheorghe, autorul cărţii „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, realizând interviul pe care îl puteţi citi în continuare. (P.O.)

Virgiliu Gheorghe: Un psiholog din Marea Britanie observa că dacă, întorcându-ne de la serviciu, am găsi acasă un individ care ne învaţă copilul să facă tot felul de rele, să desfrâneze, să fure şi să omoare, am chema imediat poliţia şi am lua măsuri împotriva acestuia. Dar dacă l-am afla pe copil uitându-se la televizor, învăţând după exemple vii tot ce poate fi mai rău, am spune liniştiţi: „Ei, ce să-i faci, se uită la televizor!” Vreau să spun că deşi toate studiile desfăşurate în ultimii 50 de ani demonstrează că violenţa virtuală generează un comportament violent, pe micul ecran avem tot mai multă violenţă, iar părinţii, în cele mai multe cazuri, nu iau nici o măsură pentru a-şi proteja copiii.

Presa Ortodoxă: Dar, totuşi, de la un comportament violent şi până la a-ţi omorî mama e o distanţă apreciabilă…

V.G.: Desigur, însă jocurile pe calculator sunt mult mai eficace în formarea comportamentului criminal decât filmele cu violenţă.

P.O.: De ce?

V.G.: În primul rând, pentru că jucătorul se implică activ, nu doar empatic, în actul de violenţă. El însuşi apasă de mii de ori pe o manetă sau pe un buton pentru a omorî, pentru a schingiui, de aceea e mult mai probabil ca acest gest să devină reflex. Să nu uităm că tot ceea ce omul vede rămâne înscris în subconştientul său şi poate ieşi la suprafaţă când nici nu ne aşteptăm. Gândiţi-vă că în mintea unor astfel de jucători pe calculator au pătruns milioane de imagini cu oameni torturaţi şi omorâţi, adesea el însuşi fiind autorul crimei virtuale! Care credeţi că poate fi urmarea?

P.O.: Este însă o diferenţă între a omorî un caracter animat în lumea virtuală şi a-ţi ucide mama!

V.G.: Problema este tocmai că tinerii aceştia, care au petrecut mii şi mii de ore în lumea virtuală, nu mai deosebesc foarte bine realul de imaginar.

P.O.: Cu alte cuvinte, Teodosian nu realizează că şi-a omorât mama?

V.G.: În momentul crimei, poate că nu, dar fenomenul e mult mai complex. Implicarea în violenţa virtuală duce la desensibilizare. Adică, atunci când loveşti pe cineva, când vezi cum curge sângele nu mai realizezi durerea, suferinţa pe care o produci, nu mai compătimeşti deloc cu celălalt – sentimente care, de când e lumea, îi împiedică pe oameni să omoare cu sânge rece. De exemplu, astăzi, în armata americană se folosesc jocuri pe calculator pentru a induce această desensibilizare şi a-l educa pe soldat (sau, mai degrabă, pe un ucigaş perfect) să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. John Naisbitt analizează într-una din cărţile sale cazurile de copii ucigaşi din America, aducând în discuţie chiar antrenamentele speciale ale soldaţilor americani, desfăşurate pe nişte programe video asemănătoare jocurilor cu care se desfată mulţi dintre copii noştri.

P.O.: Dar dragostea faţă de părinţi nu te poate împiedica de la o asemenea faptă?

V.G.: Pe un om normal, da. Dar un copil care-şi petrece timpul omorând sau, pur şi simplu, trăind în spaţiul halucinant al realităţii virtuale mai poate fi socotit perfect normal din punct de vedere afectiv şi mintal?

P.O.: Dar nu toţi copiii care se joacă pe calculator ajung să omoare…

V.G.: Vedeţi, toţi copii învaţă matematica la şcoală, dar numai puţini ajung la olimpiadă. În chip răsturnat, aşa se întâmplă în cazul nostru. Deşi nenumăraţi copii se antrenează astăzi să omoare prin aşa-zisele jocuri pe calculator, doar unii dintre ei ajung la crimă. Poate pentru că au o mai mare labilitate psihică, un mai mare deficit afectiv sau pur şi simplu pentru că trec printr-o conjunctură care le favorizează violenţa… În urmă cu câteva luni, un băieţel de numai patru ani din Bihor şi-a omorât surioara cu un cuţit de bucătărie pentru că nu i-a dat o jucărie. Aţi mai auzit de aşa ceva până în zilele noastre? Eu mă gândesc şi că Dumnezeu nu îngăduie toate crimele şi răul pe care copiii noştri l-ar putea face, antrenaţi fiind în mod profesionist să omoare prin simple desene animate sau prin jocuri pe calculator…

P.O.: Credeţi că aceste crime pot fi cauzate şi de o anumită înrâurire de natură demonică?

V.G.: Mi se pare o lucru foarte plauzibil în condiţiile în care pornografia, violenţa şi uciderea sunt acte iraţionale cu un potenţial malefic de necontestat. Atâta timp cât copiii noştri se împărtăşesc din ele, e foarte probabil ca demonii care le gestionează să se facă stăpâni pe minţile lor. Astfel se poate explica şi orbirea care însoţeşte adesea în zilele noastre crimele săvârşite. Spre exemplu, Cristian, un băiat din Alexandria, şi-a omorât surioara cu câţiva ani în urmă lovind-o de mai multe ori cu cuţitul în spate. Era un copil liniştit, dar pasionat de filmele de groază. Crima a făcut-o într-o stare de somnabulism, având în faţa ochilor un „mascat” din filmul pe care-l văzuse cu câteva zile în urmă…

P.O.: Ce recomandaţi?

V.G.: Nu cunosc nimic mai periculos pentru educaţia, pentru mintea şi sufletul unui copil decât jocurile pe calculator sau accesul necontrolat la televizor şi internet. Aceste mijloace lăsate pe mâna unui copil sunt mult mai periculoase decât chibriturile şi chiar decât o armă de foc.

P.O.: Ce altceva putem face decât să-i creştem cât mai departe de aceste mijloace?

V.G.: Să nu lăsăm să treacă timpul, căci toate aceste mijloace dau dependenţă, uneori mai puternică decât drogurile. Trebuie să le găsim copiilor noştri alternative: să petrecem mai mult timp cu ei, să-i obişnuim cu lectura, cu ieşitul în natură şi poate, înainte de toate, să-i familiarizăm cu cele ale credinţei, cu Biserica. O legătură vie cu Dumnezeu ar putea asigura copiilor noştri un echilibru sufletesc şi mintal, o vioiciune a spiritului şi mai multe şanse în viaţă. Creşterea unui copil este de mii de ori mai dificilă astăzi decât odinioară, de aceea doar cu puţin mai multă înţelepciune şi cu mult ajutor de la Dumnezeu ne vom putea face până la capăt datoria de părinţi.