Despre grădinăritul lăuntric

Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică…
Stareţul Selafiil din Siberia

…Tot americanii au inventat şi rezervaţiile naturale. Au împrejmuit, adică, nişte locuri unde se conservă ceea ce a ajuns să fie sau se prognozează a fi pe cale de dispariţie. Păduri, munţi, ape, animale şi chiar oameni au intrat sub protecţia legii, izolaţi fiind cumva de fluxul tehnologiilor civilizatoare.

Alvin Toffler, unul din cei mai cunoscuţi viitorologi, chiar preconizează alcătuirea unor rezervaţii umane, a unor enclave în care să fie păstrat modul de viaţă tradiţional. „Prin proliferarea enclavelor trecutului, un fel de muzee vii, cresc şansele de supravieţuire a rasei umane în cazul unei calamităţi grave. Asemenea comunităţi ar putea servi ca material didactic empiric.” (Şocul viitorului, p. 379). Vedeţi, ce lucru minunat! Ştiinţa se gândeşte la toate, inclusiv la conservarea umanităţii, a unor oameni normali la cap, care pot fi capabili să-şi perpetueze specia intrată în derivă! Şi totuşi, din acest proiect lipseşte ce este mai important. Lipseşte Dumnezeu. Proiectul evoluţionist al lui Toffler nu ia in seamă faptul că persoana umană are nevoie de cu totul altceva pentru a fi fericită.

Oare s-ar mai putea cultiva în zilele noastre o comunitate formată din oameni simpli, creştini curaţi cu inima, cum trăiau în satele lumii ortodoxe odinioară? Soţi care nu divorţează niciodată, ci parcă mai mult se iubesc odată cu trecerea timpului; copii cu ruşine şi ascultare faţă de părinţi; fete care roşesc şi pleacă ochii în jos cu sfiiciune atunci când se simt privite… Oameni care iubesc din toată inima pe Dumnezeu, se culcă cu numele Lui pe buze şi se trezesc la fel, bucurându-se cu bucurie copilărească de fiecare răsărit de soare; oameni care au biruit răutatea şi duhul bârfei, care nu ştiu ce este invidia, viclenia şi hoţia, căci pacea stăpâneşte peste inimile lor în care pulsează rugăciunea… Bătrâni care îmbătrânesc frumos, răspândesc pace şi-şi pregătesc cu multă atenţie plecarea către lumea de dincolo…

O astfel de lume pe care Toffler, săracul, poate că nici măcar nu şi-o poate imagina, pare de-a dreptul utopică şi pentru mulţi dintre noi. Şi, totuşi, vă va surprinde să aflaţi că astfel de locuri încă mai există astăzi, dar nu mai e deloc uşor să ajungi a le cunoaşte şi a trăi în mijlocul lor. Trebuie mult mai multă osteneală ca în trecut. Acum aproape că e nevoie de o pregătire specială, ca pentru un fel de examen, o pregătire care durează mai mulţi ani; şi nu e deloc uşor, căci modelele sunt pe cale de dispariţie şi învăţătorii se află destul de greu.

Mai întâi, trebuie curăţată inima – căci secretul în toată pregătirea aceasta este inima, adică cea căreia i se dă astăzi cea mai puţină atenţie. Trebuie smulse buruienele gândurilor rele şi ale dorinţelor pătimaşe; lucrul nu uşor în vremea noastră, ba chiar imposibil cu televizorul şi cu lectura unor ziare ca Libertatea. Dar spovedania face minuni, bineînţeles, dacă îndepărtăm de la noi gheena mizeriei spirituale, pe care lumea şi-a tras-o prin cablu în propria casă… Pe urmă, trebuie sădită floarea răbdării cu mulţumire a necazurilor şi a bolilor. Această plantă se dovedeşte foarte folositoare în zilele noastre. Unde creşte ea, cu greu se mai prind buruienele şi, atunci, se usucă cu repeziciune. Ei, se pot spune multe despre acest fel de grădinărit, al lucrurilor din lăuntru, însă cine mai are timp să te asculte sau răgaz să se aplece mai serios asupra unui asemenea meşteşug!

Aici a greşit omul occidental – iar noi ne-am luat după el, uitând că lumea trebuie împodobită plecând de la inimă către exterior şi nu invers. Căci, dacă începi cu cele din afară, ale lumii, s-ar putea să nu mai găseşti niciodată drumul către inimă, iar rezultatul este societatea de astăzi. O lume care, amăgită de evoluţionismul darwinist, a pierdut credinţa vie în existenţa sufletului şi în prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră – a pierdut sensul fundamental al existenţei. Din cauza aceasta, omul modern se simte foarte nefericit, deşi se amăgeşte întruna cu bunăstarea şi cu divertismentul. Oare această lume, aflată într-o tot mai vizibilă derivă, în ansamblul ei, îşi va mai găsi vreodată calea spre a se salva?

În ceea ce-i priveşte pe Toffler şi pe cei ce cred că prin socoteli şi puteri omeneşti poate fi salvată omenitatea şi poate fi conservat frumosul din viaţa oamenilor, nu credem că ostenelile şi planurile lor sunt de vreun folos. Acea lume minunată despre care vorbeam mai înainte nu a dispărut, ci există în inima tuturor oamenilor care au deprins meşteşugul grădinăritului lăuntric. Inima acestor oameni devine ea însăşi o lume în care se recapitulează lumea întreagă. Şi nu e o metaforă! E microuniversul despre care vorbeau filosofii, pe care-l cunoşteau şi descriau în amănunţime sfinţii şi pe care-l caută oamenii de ştiinţă astăzi. Şi nu e cu neputinţă pentru nici unul dintre cei botezaţi în Biserica lui Hristos să descopere această lume interioară, singura care ne poate fericiţi, căci ea începe în inima noastră şi se sfârşeşte în veşnicia împărăţiei. Din păcate, ne luăm cu grijile de zi cu zi, cu televizorul sau cu alte plăceri mărunte şi neglijăm acel grădinărit pe care însuşi Hristos l-a predat în urmă cu două mii de ani primilor creştini.

Noi însă spunem: să nu deznădăjduim, oricât de mult s-ar urâţi lumea din jurul nostru, oricât de strâmtoraţi am fi – dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, vom dobândi bucurii pe care nici nu ni le-am putea imagina. Să luăm pildă de la oameni ca Valeriu Gafencu, care, în mijlocul iadului lagărului comunist, spunea: „Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune.”

Vedeţi, aceşti oameni ne dovedesc faptul că nu lumea din afară e cea mai importantă, chiar dacă ea pare a se transforma încetul cu încetul într-un iad. Problema e războiul lăuntric. Acolo e câmpul de bătaie unde se dă lupta, acolo ne putem câştiga o libertate pe care nu ne-o mai poate lua nimeni niciodată: libertatea şi bucuria de a fi împreună cu Hristos; tot acolo, pierzând războiul, putem deveni robii a tot felul de patimi. Mai ales noi, cei botezaţi întru Hristos, niciodată nu avem voie să spunem că totul e pierdut. Cine spune aceasta, cu siguranţă nu l-a cunoscut pe Dumnezeu. Căci, în Hristos, totul e posibil – adică, indiferent de condiţiile lumii în care trăim, putem să ne simţim cu adevărat fericiţi, afirmând din propria experienţă: Totul e o minune!

Gheorghe Fecioru