Scopul vieţii creştine

Lumea se dă în vânt după mărunţişuri. Produse cosmetice şi alimentare, obiecte de uz casnic, maşini sau găteli vestimentare – o mulţime de lucruri care, împreună, ne induc sentimentul împlinirii personale şi sociale. Toate acestea constituie ceea ce noi numim astăzi, în mod foarte concret, civilizaţie. Şi, totuşi, lumea este poate mai neliniştită acum decât oricând altcândva în istorie. Iar această profundă nelinişte sporeşte cu fiecare zi, fiind ascunsă în spatele unei ipocrizii sociale extrem de bine puse în scenă, încât ne putem întreba cu îndreptăţire: la ce bun această „minunată” civilizaţie?

Un filosof creştin observa cu ani în urmă că Occidentul este tot mai conştient de criza în care se află, o analizează cu geniul caracteristic, însă nu găseşte soluţia ieşirii din ea, căci de mai multe secole a pierdut filonul adevăratului creştinism. În acelaşi timp, ortodocşii – susţinea acelaşi filosof – deţin soluţia ieşirii din criză în chiar trăirea vie a credinţei creştine pe care a păstrat-o nealterată Biserica Ortodoxă, dar, din păcate, nu pricep criza în care se află pentru că nici ei nu mai trăiesc cu adevărat ortodox.

În fond, şi unii şi alţii suferă de aceeaşi orbire la care ne-a adus pierderea scopului adânc al vieţii creştine. Poate că altul ar fi fost cursul istoriei dacă măcar aceia care îşi zic ortodocşi ar fi dat ascultare cuvântului rostit de Sfântul Serafim din Sarov către Motovilov, prin care îi descoperea taina înţelesului adânc al vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt. Orice ar face omul pe pământ – ne învaţă Sfântul Serafim – nu-i va fi de mare folos, dacă nu se osteneşte în mod conştient să câştige, cât de puţin, prezenţa Duhului Sfânt în viaţa sa. Din păcate, acest înţeles duhovnicesc al vieţii creştine a ajuns să fie nu numai neglijat, ci chiar ironizat condescendent de cei ce s-au erijat, cu auto-suficienţă, în criterii ale Ortodoxiei. Efectele…?

Fără luminarea Duhului Sfânt, fără negrăita dulceaţă şi mângâiere pe care ne-o aduce prezenţa Sa în inima noastră, viaţa creştinului devine mult prea searbădă. De aceea, mulţi nu mai suportă relaţia doar formală cu Biserica, în virtutea unei tradiţii strămoşeşti, şi o rup în mod definitiv cu credinţa. Căci posturile, spovedania şi slujbele pe de o parte, iar pe de alta mărturisirea adevărului de credinţă, afirmarea cu tărie a diferenţei dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, devin toate lucruri de neînţeles, bigote, extremiste, atunci când nu avem părtăşie cu harul dumnezeiesc.

Alţii, o mare parte dintre noi, rămân în graniţele unui raport formal, uneori superstiţios, alteori psihologizant, cu Sfintele Taine ale Bisericii, dar nu pot spune că-şi identifică viaţa cu Hristos – îndreptăţindu-se că nu trebuie să fim habotnici, ci creştini „ca toată lumea”. Dar „lumea” e oare creştină?! Situaţia este asemănătoare cu acele familii în care nu dragostea îi mai uneşte pe soţi, ci doar nişte raporturi sociale sau anumite obişnuinţe, şi de aceea orice prilej poate fi bun pentru divorţ.

Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, cauza şi începutul dramei creştinului zilelor noastre. Acesta este izvorul dezamăgirilor sale în privinţa lumii şi a răspunsului aşteptat din partea lui Dumnezeu în faţa nevoilor şi a necazurilor care-l încearcă, al nefericirii pe care crede că nu o merită, ca şi creştin, dar pe care tot mai puţin o poate evita. Spunem începutul, fiindcă cu cât ne simţim mai puţin atraşi către Biserică şi poruncile ei, cu atât mai puternic ne fascinează cele ale lumii, chiar dacă acestea sunt vădit contrare credinţei noastre. Astfel, de la teologia jumătăţilor de măsură – „şi cu lumea, şi cu Dumnezeu” – ajungem, încet, încet, să ne racordăm perfect la duhul lumii. Pe măsură ce experiem tot mai puţin prezenţa Duhul lui Dumnezeu, ne vom umple tot mai mult de duh lumesc. În atitudini şi mentalităţi, în idei, obiective şi dorinţe, în toate se va regăsi din ce în ce mai uşor lumea, cu toate patimile ei. Televiziune, distracţie, shopping, divertisment, modă şi afaceri – lumea câştigă tot mai mult teren în sufletul nostru, iar noi suntem tot mai puţin dispuşi să mai ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, deşi, când ne este greu, ne întoarcem cu privirea către El şi-L întrebăm: „De ce nu ne ajuţi, Doamne?”

Dumnezeu nu ne-a părăsit, cum ni se pare nouă, ci în fiecare clipă aşteaptă să ne întoarcem – ne aşteaptă pentru că ne iubeşte, ne respectă libertatea şi alegerea. Dialogul la care ne cheamă Cel ce S-a răstignit pentru noi nu este unul al literei legii şi al moralei justiţiare, ci al dragostei şi al jertfei. Este dialogul săvârşit în Duhul Sfânt, Cel ce poate plini toate neputinţele noastre şi ne poate face fii ai lui Dumnezeu. Dar, dacă acestea cuvinte şi lucruri ne par prea mari, să ne învrednicim a ne împărtăşi măcar de bucuria câştigării, cât de puţin, a harului dumnezeiesc, pentru a ne putea numi, cu smerenie, creştini adevăraţi. Pentru aceasta, însă, va trebui să fim ceva mai hotărâţi în a ne lepăda de duhul lumesc pentru a-L primi pe Cel dumnezeiesc, căci Însuşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mat. 6:24). Cine are urechi de auzit, să audă…

Mihai Cristea