Codul lui Da Vinci sau codul răsturnării anti-hristice a sensurilor

În esenţă, vremurile de pe urmă, care parcă deja s-au inaugurat, se caracterizează printr-o sporire ajunsă la limite nemaiîntâlnite a confuziei, în virtutea căreia până şi mulţi creştini vor ajunge să confunde cuvintele şi lucrările Celui rău cu cele ale lui Dumnezeu, pentru ca în final să ajungă să se închine antihristului în locul lui Iisus Hristos.
În aceste vremuri, după cum ne precizează Sfântul Lavrentie al Cernigovului, este necesară multă înţelepciune pentru a te putea mântui. Prin cunoştinţă şi înţelepciune duhovnicească vom putea cu uşurinţă să depistăm ideile gnozei antihristice şi, cu harul lui Dumnezeu, ne vom putea delimita cu fermitate de ele.
Pentru a exemplifica proiectul gnostic şi a-i determina strategiile de acţiune în vremea noastră, ne vom opri atenţia asupra Codului lui Da Vinci, un adevărat dicţionar al programelor antihristice care se rulează astăzi în principal prin mass-media, dar şi prin legislaţia şi educaţia care ni se pregăteşte. Vânzarea în peste 60 de milioane de exemplare a Codului lui Da Vinci ne indică faptul că lumea este pregătită să primească mesajul antihristic cuprins în această blasfemiatoare carte sau, cel puţin, ne sugerează eforturile care se fac spre a se atrage întreaga omenire în direcţia unei lecturi întoarse pe dos a adevărului, a sensurilor inverse, iraţionale, ale discursului Celui rău.

Într-o pură poveste poliţistă, Codul lui Da Vinci reproduce şi glorifică ispita primordială a omului, aceea de a se face pe sine dumnezeu în locul lui Dumnezeu. Însă, deşi Renaşterea şi Iluminismul promiteau accesul la auto-deificare tuturor celor care se lepădau de Hristos – vezi Voltaire -, codul lui Da Vinci ne descoperă secretul ascuns şi transmis din generaţie în generaţie de-a lungul veacurilor în cadrul societăţilor secrete: numai anumiţi oameni se pot ridica la rangul divinităţii, precum în catolicism numai Papa este infailibil. În viziunea lui Dan Brown, aceştia sunt membrii Prioriei Sionului, solidari cu descendenţii unui anume Isus pe care în nebunia lui îl identifică cu Mântuitorul Iisus Hristos şi al unei anume Magdalena care în cadrele aceleiaşi intenţionate confuzii mentale o confundă cu Sfânta Maria Magdalena.
Cu alte cuvinte, Dan Brown insinuează că membrii dinastiei plantageneţilor ce supravieţuieşte în cadrul lojei Prioria Sionului îşi găsesc dumnezeirea prin descendenţa directă din nişte zei pe care, după o formulă celebră în scrierile gnosticilor, acesta îi numeşte cu numele sfinte ale Fiului lui Dumnezeu şi Sfintei Maria Magdalena.
Povestirea lui Dan Brown împlineşte din toate punctele de vedere idealul celor care din veac se luptă cu Hristos:
1. Pe de o parte, secretul pe care Dan Brown susţine că-l deţine loja Prioriei Sionului şi a Cavalerilor Templieri nu este altul decât dramatizarea înşelăciunii arhiereilor şi a bătrânilor lui Israel care au făcut totul pentru a ascunde învierea lui Hristos. Ideea este tipic gnostică, căci, pentru a se face pe sine dumnezeu, omul înşelat de diavol contestă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, închipuindu-L ca pe un om obişnuit.
2. Pe de altă parte, ne putem pune întrebarea: cum pot susţine descendenţii plantageneţilor că sunt de spiţă dumnezeiască dacă ei însuşi afirmă că sunt urmaşii unui om cu numele Isus?

Aici intervine cel de-al doilea aspect al misterului împărtăşit de membrii Prioriei Sionului: ei susţin că taina pe care creştinii au ocultat-o de-a lungul veacurilor nu este alta decât aceea că dumnezeu a fost dintru început de gen feminin şi că s-ar fi întrupat în cele din urmă în persoana unei anume Magdalena din care se trag ei. Din nou întâlnim o idee gnostică clasică, aceea că lumea s-ar fi născut din actul erotic al unei zeităţi feminine numită Sofia. Însuşi personajul principal feminin al Codului lui Da Vinci poartă numele de Sophie, o veritabilă întrupare a zeităţii amintite.

Frăţia (Prioria Sionului) a fost recunoscută dintotdeauna pentruvenerarea sacrului feminin.
– Vrei să spui că gruparea asta este, de fapt, un cult ce se închină unei zeiţe
păgâne?
- Mai degrabă e cel mai reprezentativ cult de acest gen.
(Codul lui Da Vinci, p. 72).

Pe această concepţie se întemeia în trecut cultul Astartei, la templul căreia fecioarele erau batjocorite şi unde prostituţia era considerată act de cult.

Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Templu pentru a consulta preotesele – hierodule – cu care făceau dragoste şi aveau astfel experienţa divinului prin intermediul uniunii fizice. (Codul lui Da Vinci, 198)

Această practică orgiastică, susţine Dan Brown admirativ în Codul lui Da Vinci, este recuperată şi întâlnită astăzi atât în loja Prioriei Sionului, cât şi în alte loji masonice.

Langdon preferase totuşi să nu-şi şocheze studenţii povestindu-le că mai mult de zece societăţi secrete din lumea întreagă – multe foarte influente – practicau încă şi astăzi ritualuri sexuale, păstrând astfel vii vechile tradiţii. Personajul interpretat de Tom Cruise în „Eyes Wide Shut” descoperise acest lucru când se strecurase în mijlocul unei întruniri secrete a elitei din Manhattan şi surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din păcate, realizatorii filmului denaturaseră semnificaţia ritualului, dar esenţa lui totuşi rămăsese – o societate secretă care celebra magia uniunii sexuale (n.n., în fapt orgii ridicate la rangul de cult).
(Codul lui Da Vinci, 199)

Nu ştim dacă lucrurile stau chiar aşa, însă în mod evident mitologia pe care autorul american o impune în mentalul colectiv fundamentează „religios” atât mişcarea feministă, cât şi perversiunile şi practicile orgiastice.

Uniunea fizică dintre bărbat şi femeie constituia (în trecut) unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual şi ajungea la gnosis – cunoaşterea divinului. Pe vremea zeiţei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pământ şi Ceruri.
(Codul lui Da Vinci, 197)

În fond, Codul lui Da Vinci – codul răsturnării antihristice a sensurilor – conferă un temei „teologic” fărădelegii în general: pe de o parte, aceea de a contesta dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi a proclama omul ca propriul dumnezeu; pe de altă parte, a dezmăţului şi orgiilor sexuale cu caracter mitologic – mit fondator al unui nou tip de comportament uman şi social.

De altfel, noul comportament zis religios nu se poate gândi decât în jurul unui alt dumnezeu, lucru pe care Brown îl susţine pe faţă. Cine este zeul la care este chemată să se închine umanitatea? Doar o oarecare zeitate feminină?

- Leigh, pe vremea Inchiziţiei, Biserica i-a acuzat pe Cavalerii Templieri de tot felul de erezii, nu-i aşa?

- Într-adevăr. [...] Sodomie, urinare pe cruce, venerarea diavolului. [...] Mai exact, Biserica i-a acuzat pe Templieri că practică ritualuri secrete în cadrul cărora venerează un cap sculptat în piatră… un zeu păgân care…

- Baphomet! izbucni Teabing. [...] O piatră de căpătâi atât de dragă Templierilor!

Profesorul îi explică lui Sophie, în câteva cuvinte, că Baphomet era o străveche divinitate păgână a fertilităţii, asociată cu forţa creatoare a actului reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de ţap – un simbol obişnuit al fecundităţii şi procreării. Cavalerii templieri îl venerau formând un cerc uman în jurul capului sculptat şi înălţând rugăciuni. (Codul lui Da Vinci, 202)

Nu ştim dacă templierii sau alţi masoni se închină la idolul lui Baphomet, după cum susţine Brown, însă acest idol a constituit dintotdeauna cea mai comună reprezentare a diavolului.

- Baphomet! exclamă din nou Teabing. Ceremonia preamărea magia creatoare a unirii sexuale, dar papa Clement a insistat şi a convins în cele din urmă lumea că piatra sculptată a templierilor îl reprezenta de fapt pe diavol. Langdon încuviinţă. Credinţa modernă într-un diavol încornorat, numit Satan, deriva din strădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de ţap al zeului fertilităţii un simbol al răului. (Codul lui Da Vinci, 202)

Deci, dacă ar fi să rezumăm, cea mai vândută carte din toate timpurile nu face altceva decât să conteste autoritatea Bisericii întemeiată pe Fiul lui Dumnezeu, tăgăduind însăşi Întruparea, pentru a ne propune păgânismul în locul creştinismului, ritualele orgiastice în locul Sfintei Liturghii şi, ca o consecinţă logică, în locul închinării la Dumnezeul cel adevărat, închinarea la diavol. Desigur, cea mai plăcută închinare la Cel rău nu este după Dan Brown alta decât utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu (198). Pe însuşi Baphomet, Brown numindu-l dumnezeu, ne amintestee astfel de tehnica gnosticilor de a induce confuzia prin inversarea numelor lui Dumnezeu cu al diavolului.

De fapt, dacă citim printre rânduri, vom vedea că Dan Brown nu face altceva decât să spună lucrurilor pe nume, dându-le pe faţă adevăratul lor chip. Adică întreaga propagandă a pornografiei, a aşa-zisului sex liber, mai cu seamă pe calea miturilor TV, nu este altceva decât impunerea în conştiinţa umanităţii a unei noi închinări, a unei noi religii – care, iată, în cartea Codul lui Da Vinci, este numită pe faţă. Nu asistăm decât la instalarea pas cu pas a antihristului, care îşi face intrarea în lumea modernă sub chipul marii desfrânate la care se închină toate popoarele. Este vorba despre patima desfrânării, care, ca un foc, incendiază astăzi prin televiziune şi cele mai ascunse colţuri ale planetei.

Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s­au îmbătat de vinul desfrânării ei. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă [...]. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.

(Apocalipsă 17:1-5)

Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit. Şi am auzit un alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei; Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei. (Apocalipsă 18:3-5).

Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă. (Apocalipsă 18:8)

Faptul că această generalizare a desfrânării întrupată în chipul marii desfrânate la care ajung să se închine toate neamurile a fost prevăzută încă de acum 2000 de ani ne întăreşte în credinţa în Dumnezeu, Cel ce cunoaşte dinainte întregul curs al evenimentelor istoriei lumii şi Care, pe măsura acestei cunoştinţe, poate să şi intervină pentru a împiedica sporirea răului, aşa cum a întârziat distrugerea cetăţii Ninive pentru pocăinţa poporului său. Dar omul are mai presus de toate o libertate care este sfântă în faţa Domnului. Potrivit acesteia, poate cere şi primi ajutorul lui Dumnezeu când se îndreaptă cu toată inima către El sau poate refuza acest ajutor alegând o falsă „cale de mijloc”, adică a fi şi cu Hristos şi cu lumea. Dar ce legătură are Dumnezeu cu mamona?

Prof. Mihai CRISTEA

Articol aparut in numarul 2 al revistei Presa Ortodoxa