În editorialul ultimului număr al revistei noastre am constatat existenţa unei asemănări semnificative între istoria poporului lui Israel şi istoria recentă a poporului român; între lepădarea acelora de Dumnezeul Savaot care le dăruise pământul făgăduinţei şi lepădarea prin faptele sale a poporului român de Hristos, Cel ce ne-a rânduit să trăim pe acest minunat şi binecuvântat pământ unde ne-am zămislit ca neam.
Înţelegem, însă, cu adevărat, care sunt consecinţele unei astfel de părăsiri? Unii dintre noi, considerând că totul se datorează conspiraţiilor, sunt convinşi că întotdeauna altcineva e vinovat de tot ce ni se întâmplă. Ceilalţi, care împărtăşesc o credinţă „serafimică”, în fond edulcorată şi căldicică, nu pot accepta realitatea descrisă în culori atât de dure: „se exagerează prea mult, lucrurile nu stau chiar aşa”, îşi susţin ei dezacordul, fără a oferi o altă explicaţie crizei pe care, de altfel, nici nu o sesizează prea acut.
Nouă, cu multă mâhnire trebuie să o spunem, aceste atitudini ne-au amintit de reacţiile pe care le-a stârnit tsunami-ul ce a devastat în urmă cu cinci ani litoralul Thailandei şi al altor ţări cu potenţial turistic. Au murit zeci de mii de oameni, peste un milion de gospodării au fost distruse, a apărut holera, dizenteria şi malaria. O treime dintre victime au fost copii. A fost ca un duş rece pentru întreaga omenire acel val uriaş care a înecat în câteva zeci de minute unul dintre cele mai blestemate locuri de pe planetă. „Blestemate”, pentru că în acea frumoasă ţară, cu oameni blânzi şi buni, dar extrem de săraci, se dezvoltase poate cel mai mare stabiliment al prostituţiei şi homosexualităţii din întreaga lume.
Intelectuali de vază, politicieni şi afacerişti, judecători şi legislatori de frunte ai statelor europene şi ai SUA se urcau la sfârşit de săptămână în avion pentru a petrece câteva zile, o mică vacanţă în acel paradis al desfrânării şi perversiunilor. Atât de celebru şi de consacrat oficial ajunsese bordelul internaţional în care se transformase Thailanda, încât guvernul finlandez dădea la jumătatea anilor 1990 un ajutor bănesc cuplurilor care doreau să-şi refacă potenţialul sexual prin vacanţe erotice în această ţară. Însuşi guvernul thailandez a protestat în faţa acestei măsuri, deşi nu fără îngăduinţa sa se dezvoltaseră reţelele mafiote care transformaseră prostituţia în afacere multinaţională. Fete şi băieţi de şapte-opt anişori erau furaţi de pe stradă sau chiar vânduţi de către proprii părinţi pentru a fi transformaţi în marfă. Trupurile lor micuţe trebuiau să suporte teroarea fantasmelor albilor civilizaţi, şi aceasta, în cele mai multe cazuri, pentru atâţia ani, nu mulţi, câţi le mai rămăseseră până la moarte.
Am citit undeva interviul luat unei astfel de fete, care încă mai trăia la vârsta de 25 de ani, dar vorbea ca şi cum sufleteşte ar fi murit de mult. Pentru ea viaţa era un blestem, o sursă de suferinţă şi batjocură. Necunoscând niciodată bunătatea şi dragostea semenilor, era convinsă că acestea nici nu există. Şi sublinia exact acest lucru tocmai pentru că sufletul ei le dorise, le căutase.
| „Noi suntem vinovaţi. Singuri suntem vinovaţi pentru necazul ce s-a abătut peste noi. Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor Sârbi, şi ne mântuieşte!”
Aceste cuvinte sânt necunoscute popoarelor iubitoare de stăpânire şi trufaşe ale Europei. Ele nu îşi recunosc niciodată vina. Au pierdut noţiunea de păcat, de păcat dar şi de pocăinţă. Pentru tot răul din lume, ei învinovăţesc pe altcineva; pe ei înşişi, niciodată. Şi cum ar putea face păcatul, când s-au aşezat pe Scaunul lui Dumnezeu şi s-au numit pe sine dumnezei fără de greşeală? Mai întâi capul credinţei lor, Papa, s-a proclamat pe sine infailibil. I-au urmat pilda, dar împotriva voii lui, principii şi regii Apuseni. Toţi s-au proclamat infailibili, atât cei ce poartă crucea, cât şi cei ce poartă sabia. Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei |
Imediat după cataclism, imaginile dezastrului au făcut înconjurul planetei. Săptămâni la rând se vorbea în emisiunile de actualităţi din America şi Europa numai despre nenorocirea care s-a abătut asupra acelor oameni, cauzele naturale ale tsunami-ului: mişcarea unor plăci tectonice, experienţe militare etc. S-a iniţiat chiar şi o campanie de solidaritate şi ajutorare materială internaţională în care s-a înscris şi poporul român. Dar despre semnificaţia spirituală a evenimentului nu s-a spus mai nimic. Marea parte a televiziunilor şi ziarelor au primit consemnul să tacă. Nu cumva să fie amintiţi homosexualii şi lesbienele, ca şi toţi ceilalţi care-şi confecţionau fantasmatica fericire din carne de copil, tânăr sau tânără. Prea mare era asemănarea dintre soarta Thailandei şi cea a Sodomei şi Gomorei, pentru a nu exista riscul ca lumea să ajungă să le pună în legătură.
Ce ar fi însemnat oare dacă popoarelor li s-ar fi prezentat scufundarea sub apă a acelui pământ al desfrânării în paralel cu ploaia de foc care s-a abătut în urmă cu câteva mii de ani asupra locului în care stăpâneau sodomiţii, adică homosexualii, şi gomoriţii?
Cum s-ar fi schimbat oare istoria dacă creştinii din toate ţările lumii, aşa cum sunt ei, în loc să facă doar colecte de bani, ar fi căzut cu lacrimi şi cu pocăinţă la Dumnezeu ca să ne ierte pentru păcatele noastre sau, măcar, dacă ar fi încetat desfrânările? Poate că Domnul, în marea Sa milostivire, ar mai fi amânat aşa-zisa criză împiedicându-l pe Cel rău să scoată în stradă, lăsându-i fără acoperiş, câteva milioane de americani, să lase fără loc de muncă alte zeci de milioane din întreaga lume, să-i conducă pe oameni la divorţ, depresie şi sinucidere, toate acestea fiind doar începutul durerilor.
Nu numai că nu s-a căutat cauza adevărată a cataclismului care lovise Thailanda, dar în cele mai multe dintre publicaţiile europene se încerca prin diverse articole să se şteargă orice bănuială privind posibila pedeapsă a lui Dumnezeu, iar aceasta pentru că în aer plutea o anume stare de vinovăţie.
În Finlanda, aceeaşi ţară care în urmă cu zece ani subvenţiona desfrânarea cetăţenilor săi pe pământ thailandez, un cotidian central i-a intervievat pe principalii conducători religioşi locali, între ei numărându-se întâi-stătătorii musulmanilor, evreilor şi ai creştinilor ortodocşi, la care s-a adăugat şi un filosof ateu. Cu toţii au convenit asupra aceleaşi poziţii: omul nu are nici o vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns, îndeobşte, presa vremii. Mai mult decât oricând, atunci s-a făcut efortul mediatic de a se şterge urmele semnului prin care Dumnezeu îşi făcea cunoscută voia în lumea modernă. La una dintre întâlnirile ecumenice desfăşurate în Elveţia în acelaşi an cu tsunami-ul, unul dintre episcopii anglicani prezenţi afirma: „Acum, după această mare şi nedreaptă nenorocire care s-a abătut asupra poporului thailandez, avem dreptul să ne întrebăm dacă într-adevăr există Dumnezeu!”
Am scăpat de dictatura lui Ceauşescu în 1989, dar câţi s-au întors din toată inima la Dumnezeu? Şi iată că în 2003 am votat noua constituţie care avea strecurat un articol (148) prin care renunţam la independenţă şi la libertatea câştigată cu sânge, supunându-ne viitorului guvern al unei Europe, din punct de vedere moral, cultural şi legislativ păgână. O adevărată „ciumă albă” sau „demonie albă”, cum o numea Sf. Nicolae Velimirovici.
Ni s-a dat posibilitatea după 1990 să ne întemeiem o familie creştină şi să ne manifestăm ca atare, dar mulţi dintre noi am spurcat patul nunţii şi ne-am transformat pântecele în cameră de tortură pentru copii nenăscuţi. Pentru că, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa de familie se poate transforma într-un coşmar, eşuând în divorţ.
Comunismul nu ne mai putea împiedica să alegem între Biserică şi lume, între, pe de o parte, Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie însoţite de harul păcii dumnezeieşti şi, pe de altă parte, căldicimea patimilor, fiorii plăcerii trupeşti, o viaţă dezordonată sufleteşte şi plină de tulburare. Mulţi, prea mulţi dintre noi am ales amăgirea unei fericiri căutate în bâlciul colorat al deşertăciunilor, uitând cu totul de legea părintească, de dragostea reală şi profundă, de căldura relaţiilor dintre noi. Am ales, în schimb, surogatele: „legea” fără-de-lege a societăţii globaliste, dragostea searbădă şi desfrânată, relaţiile interesate şi egoiste, goana după cariere şi bani.
După revoluţie ni s-a dat pâine, suficientă să ne săturăm stomacurile oarecum persecutate în comunism, dar noi nu am ştiut să preţuim darul şi să mulţumim Domnului la fiecare masă pentru el. Consideram că ni se cuvine şi consumam pâinea cu mult circ. Şi iată că în mâncarea noastră s-au strecurat produsele tehnologiei şi ale ştiinţei veacului în care ne-am încrezut: ierbicide şi pesticide, azot şi hormoni, coloranţi, conservanţi potenţatori de gust etc.; căci, doar, „ştiinţa ne hrăneşte”!
După toate acestea s-au înmulţit bolile. Cei mai mulţi suferă de cancere la plămâni, pe urmă sunt cele la sân, prostată, organe genitale în general şi imediat pe locul următor apare cancerul la intestine. Dar nouă tot mai ne trebuie semne de la Dumnezeu sau avem impresia că vina o poartă alţii…
| Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5:13-16) |
Am fost noi, creştinii ultimilor 19 ani, lumina societăţii româneşti, după cum spune Mântuitorul: „voi sunteţi lumina lumii”? Sau, din comoditate, ne-am asumat locul călduţ al celor care nu se socotesc pe sine extremişti, sub pretextul de a nu-i „sminti” pe ceilalţi printr-o atitudine ferm creştină? Nu am făcut altceva decât să moştenim spiritul căldicel al unui creştinism condamnat la tăcere de teroarea comunistă, dar oare Dumnezeu nu aştepta mai mult de la noi?
Noi, care ne socotim mădulare ale Bisericii lui Hristos, de ce oare nu ne-am pronunţat cu mai multă tărie împotriva avortului, a destrăbălării şi a lucrării anticreştine promovate prin televiziune şi prin ziare care spurcă mintea copiilor şi a noastră, a tuturora? De ce nu am creat comunităţi creştine reale, în care omul rănit de moarte de societatea globalizată să îşi găsească, precum cel căzut între tâlhari, bunii săi samarineni?
Am avut libertatea de a predica adevărul în numele lui Dumnezeu; nu ne împiedicau nici foştii comunişti, nici securitatea, nici legile şi nici vreo bandă de tâlhari care se simţeau vizaţi. Şi, totuşi, câţi au mărturisit cu toată inima şi cu toată viaţa lor pe Hristos în societate? De cine ne era frică? De cei care ne dau salariile, de acuzaţiile de fundamentalism care ne făceau să ne autocenzurăm asemenea creştinilor din Occident sau, cumva, trăiam teama de a nu deveni ridicoli în faţa necredincioşilor? Însă noi, spre deosebire de occidentali, ştiam ce înseamnă dictatura şi comunismul ateu, ştiam cât sânge, câtă suferinţă şi jertfă ne-a câştigat libertatea. De ce nu am ştiut să luptăm ca să o păstrăm?
Pentru că nu am preţuit această libertate şi nu ne-am folosit la vreme de ea, iată că ne apropiem cu paşi repezi de vremurile în care din nou ne va fi luată. Icoanele şi crucile din şcoli nu vor mai fi interzise prin iniţiativa unui iconoclast, ci prin hotărârea celor la care ne-am subjugat de bunăvoie, a unei Europe definitiv ieşite din minţi. Cei care vor afirma răspicat că homosexualitatea e un păcat împotriva firii, o patimă ucigătoare de suflet, că nu sunt de acord cu căsătoriile între cei de acelaşi sex, că nu îngăduie ca la şcoală copiii să fie învăţaţi că perversiunea e lege naturală, vor fi acuzaţi de discriminare şi vor risca să-şi piardă libertatea. Iar lista interdicţiilor va continua probabil cu a ni se interzice să mai vorbim în şcoală despre Hristos, a se interzice orice manifestare creştină făcută în public, a se interzice să mai predicăm în Biserică despre păcat (ca să nu se simtă cineva jignit) ş.a.m.d. Toate acestea sunt legiferate în multe dintre aşa-zisele ţări occidentale creştine.
| Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit. (Apocalipsa 16:9-11) |
Realitatea este că poate prea mult ne-am lăsat luaţi de val, crezând în democraţie, ştiinţă, tehnologie şi progres, crezând în teoriile FMI-ului, în opiniile preţioase ale intelectualilor atei, goi pe dinăuntru, în promisiunile politicienilor, în poleiala bunăstării de plastic chinezesc comercializat în supermarket-uri – temple ale comerţului contemporan – şi chiar în dragostea şi buna intenţie a ecumeniştilor. Dar pe grămada aceasta de minciună, mizerie şi viclenie nu ne puteam edifica acea fericire şi libertate la care aspiram după 1990. Ne vom mai trezi oare din hipnoza şi anestezia generalizată în care ne-a scufundat duhul lumesc, cultura divertismentului, în special televiziunea şi plăcerile de tot felul, ca să ne întoarcem cu toată inima la Cel ce ne mai poate salva? Sau ne vom scuza ca Adam: noi nu suntem vinovaţi cu nimic, dar poate Tu eşti, Doamne, că ai făcut o lume care este atât de rea!?
Iată ce ne ţine departe de braţele părinteşti, duhul acesta subţire al vicleniei, al îndreptăţirii de sine, atât cel de stânga – căldicelul care închide ochii la tragedie şi se supune fărădelegii fără crâcnet –, cât şi cel de dreapta – ideologul care porneşte război împotriva tuturor, dar nu concepe să înceapă cu el însuşi…
Mai rămâne încă puţin timp pentru pocăinţă, ce bine ar fi dacă am înţelege aceasta! Căci se arată deja zorii unui nou totalitarism, care, tehnologic vorbind, are multe şanse să transforme întreaga lume într-o închisoare. Atunci va veni vremea marii cerneri, în care cu toţii vom suferi. Unii însă, cei care se dau de partea lui Iuda, fugind până în ultimul moment de recunoaşterea cu pocăinţă a greşelilor, îl vor urma pe acesta spre a muri singuri şi în deznădejde; ceilalţi, care, asemenea fiului risipitor, vameşului şi femeii desfrânate vor striga: nu sunt vrednic, Doamne, să mă numesc fiul Tău, se vor bucura cu bucurie nestinsă, simţind că Cel care are toată puterea în cer şi pe pământ le este alături, le înţelege suferinţa şi le-o uşurează, căci El însuşi s-a făcut om, pătimind pentru întreaga suflare omenească, s-a răstignit, a murit şi a înviat.
Cele mai recente comentarii