Doamna Corina Ştefănescu din Bacău ne roagă să precizăm mai bine rolul credinţei şi a vieţii religioase a părinţilor pentru sănătatea mintală şi sufletească a viitorului copil.
După cum am subliniat în ultimele două numere ale revistei noastre, credinţa joacă un rol esenţial în zămislirea şi viaţa copilului, încât multe dintre problemele de sănătate generate de anumite cauze obiective pot fi depăşite numai prin lucrarea şi harul lui Dumnezeu. Aceasta, însă, în condiţiile în care credinţa ar fi una profundă şi lucrătoare în viaţa omului, nu doar o concepţie sterilă privind existenţa lui Dumnezeu.
Din păcate, în societatea actuală, din cauza influenţelor negative din jur, se întâmplă ca oamenii care îşi declară credinţa şi consideră că au o viaţă creştină se conduc, de fapt, după concepţiile evoluţioniste la modă. În mod paradoxal, se ajunge ca manifestările noastre, prin care ne considerăm credincioşi, să fie cu mult mai deviate de la normalitate decât erau atitudinile păgânilor într-o societate tradiţională.
De exemplu, întreaga aşa-zisă planificare familială este extrem de nocivă, nu numai anticreştină dar şi antiumană. Acest lucru este observat chiar şi de către oamenii de ştiinţă. Astfel, renumitul pediatru francez Françoise Dolto considera că unul dintre pericolele majore cu care se confruntă părinţii zilelor noastre este acela că pot să-şi trateze copilul ca pe un obiect şi nu ca pe o fiinţă, chiar dinainte de zămislirea acestuia:
„Pe vremuri, erau mai numeroase familiile cu copii mulţi decât acum. Astăzi avem tendinţa să hotărâm dacă copilul trebuie sau nu să vină pe lume; într-un fel, îl «programăm». Într-adevăr, aceasta este una din consecinţele liberalizării măsurilor anticoncepţionale. Mulţi părinţi au ajuns să-şi «programeze» copiii aşa cum îşi programează să cumpere o maşină de spălat sau un televizor; din nefericire, aceştia se numesc copii doriţi. Dar, de fapt, copilul dorit este cel ce vine pe lume dincolo de dorinţa unui cuplu care-i foarte fericit şi aşa, fără copii. Apoi, deodată, cei doi devin, pe neaşteptate, părinţi”.
În ultima ta scrisoare, îmi vorbeşti din nou despre încercările tale; însă acuma, mulţumită lui Dumnezeu, ele au trecut. Sfinţii Părinţi au spus că nu există mântuire fără suferinţă. Acestea au două avantaje. În primul rând, ne dau râvnă către Dumnezeu şi ne învaţă să-I mulţumim din tot sufletul. În al doilea rând, ele ne slobozesc de preocupări şi griji inutile. În scrierile lor, vedem cum Sfinţii Părinţi se mâhnesc şi se descurajează ca şi noi; ei chiar au încercat stări pe care au preferat să nu le pomenească, ca să nu tulbure şi să nu deznădăjduiască pe începătorii în ale vieţii duhovniceşti ca şi noi.
Bineînţeles, Dumnezeu îngăduie suferinţa în măsura în care fiecare o poate suporta. Suferinţele ne smeresc; avem o oarecare înfumurare să dorim să sporim în viaţa duhovnicească prin propriile noastre forţe. Ori, prin suferinţă, învăţăm smerenia şi pricepem că, fără ajutorul lui Dumnezeu, străduinţele noastre nu sunt de ajuns. Trebuie să ne străduim să lucrăm virtuţile, dar izbânda ţine de har. Doar celor smeriţi Dumnezeu le dă Harul Lui. Iar fără întâmplări ce ne smeresc, este cu neputinţă să devenim smeriţi!
Toti stiam ca va urma si acest moment, nu stiam cand. Iata ca de acum se vor folosi implanturi cu microcipuri in randul soldatilor pentru a le creste performanta.
Defense Advanced Research Projects Agency a anuntat ca va produce nano-chipuri pe care sa le foloseasca pentru a monitoriza sanatatea soldatilor pe front.
Aceste nano-chipuri se vor implanta in corpul lor si scopul principal declarat este de a preveni imbolnavirile, prima problema cu care se confrunta pe front trupele medicale de interventie si un cost important al Armatei americane.
Dar ceea ce pare un mod de a economsi cheltuielile si de a creste eficienta speria insa si prin faptul ca acesta ar putea fi primul pas in crearea ‘chipurilor pentru fiecare om’ care in viitor ar conduce la monitorizarea fiecarui individ.
Despre studiile de bizantinologie, Sf. Munte, Ortodoxie și actulitatea ei în Apus și despre vocația ei salvator profetică universală în epoca post-creștină și neopagână a lumii apusene (și nu numai) astăzi aflăm de la un om care a iubit Ortodoxia și tezaurul spiritual și cultural bizantin și al cărui nume celebru se găsește pe coperțile multor cărți care au făcut epocă, între care Căderea Constantinopolului - destul de citită și în Romania. Impresionează și observațiile la adesea deschiderilor pe care le-au avut bizantinii la adresa misiunii la popoarele europene încă neîncreștinate. Spre deosebire de Roma (viitorul „romano-catolicism”), bizantinii înțelegeau necesitatea de a asuma lingivistic mesajul creștin. Menționam că Vaticanul a renunțat la obligativitatea limbii latine în cult de abia după Conciliul II Vatican, deci de la mijlocul anilor ’60 ai deceniului XX.
Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.
Puţini părinţi conştientizează astăzi marea răspundere pe care trebuie să o aibă în creşterea şi educarea copiilor. Puţini ştiu că de păcatele fiilor vor răspunde şi ei. Din nefericire, mulţi părinţi îşi fac din copii un idol, încercând să le satisfacă toate poftele, să le asigure un trai cât mai bun, lăsându-i însă flămânzi duhovniceşte.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu ne pune în faţă modele de părinţi cu viaţă bineplăcută lui. Astfel, Sfântul şi Dreptul Iov aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui, socotind că poate aceştia au greşit cu gândul. Mai aproape de zilele noastre este pilda Domnitorului Constantin Brâncoveanu, al cărui sfârşit ne aduce aminte de mucenicii primelor veacuri creştine. Sfântul a fost ucis prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul său Ianache. Oare câţi părinţi de astăzi ar fi capabili de o asemenea jertfă?
Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cum veţi creşte copiii voştri în rânduială, când voi înşivă duceţi o viaţă fără rânduială?” Iar roadele unei astfel de creşteri se văd în timp. Pentru unii sunt foarte amare, iar pentru alţii mai puţin amare. Din paharul suferinţei gustă toţi acei părinţi care nu merg împreună cu copiii lor pe calea lui Hristos.
Mirela I., medic, şi-a crescut singurul copil fără a ţine seama că principalul ajutor în educarea lui îl putea primi numai de la Dumnezeu. Doar când băiatul ei Andrei, acum în vârstă de aproape 40 de ani, s-a apucat de droguri, ea şi-a înţeles greşeala şi s-a apropiat de Părintele Ceresc. Andrei este astăzi închis pentru a două oară şi respinge orice încercare a mamei sale de a-l întoarce către Dumnezeu. (R.T.)
- Doamnă Mirela, cum l-aţi crescut pe Andrei?
- Şi eu, şi soţul meu eram foarte departe de Dumnezeu. Am considerat că un singur copil este suficient – deci, vedeţi, de la început am plecat greşit. Andrei a fost excepţional de bun, era un copil foarte cuminte şi foarte bun la învăţătură. Prin natura profesiei mele eram excesiv de ocupată, lipseam foarte mult de acasă, iar soţul meu la fel. Astfel, Andrei a crescut mult timp de unul singur. După cum ştiţi, pubertatea şi adolescenţa sunt perioade extreme de dificile, când contează mult prezenţa părinţilor în viaţa copiilor lor. De asemenea, şi anturajul influenţează.
Dacă nu te ocupi cum trebuie de educaţia copiilor tăi, cred că orice altceva ai face bine nu contează prea mult. J. Kennedy
Idealul familiei tradiţionale, în care tatăl aduce bani în casă, iar mama are grijă de copii şi de cămin, este unul deja perimat în societatea actuală. Mame sau taţi, suntem obişnuiţi să lucrăm de dimineaţă până seară, iar copiii să-i lăsăm de la vârste fragede pe mâna bonelor sau a creşelor. Îngrijirea copiilor a ajuns să fie văzută de femeia modernă ca o ocupaţie obositoare şi fără satisfacţii, o adevărată piedică în calea succesului profesional. Pe de altă parte, dependenţa financiară faţă de soţ este socotită înjositoare. Mulţi părinţi din ziua de astăzi pun pe primul loc în viaţă succesul personal şi realizarea financiară, sacrificând astfel timpul, energia şi atenţia pe care ar trebui să le acorde copiilor.
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că orice copil are nevoie de atenţie. Fiinţele omeneşti sunt făpturi complexe, la care comportamentul nu este instinctual, ci se învaţă. Aceasta înseamnă că toţi copiii trebuie învăţaţi să iubească, să aibă încredere, să se ataşeze, să construiască relaţii cu semenii lor. Iar această experienţă a învăţării se petrece în chip nemijlocit în cadrul vieţii de familie. „În absenţa unor astfel de interacţiuni, copiii devin retraşi, antisociali şi nesiguri, îşi fac prieteni cu greutate şi au dificultăţi în a menţine o relaţie” (Detroit Free Press, 1999).
Perioada ultimelor decenii ne îngrijorează printr-o creştere alarmantă a ratei îmbolnăvirilor de cancer, în mod deosebit în ţările cu civilizaţie tehnică foarte avansată. Numeroase studii au indicat că o posibilă explicaţie a acestui fapt o reprezintă schimbarea condiţiilor de mediu în care trăim, unul dintre factorii suspectaţi fiind nivelul tot mai ridicat al emisiei electromagnetice din jurul instalaţiilor electroenergetice şi de comunicaţii care fac parte tot mai mult din mediul de viaţă uman.
Un număr impresionant de studii epidemiologice şi de programe experimentale de expunere controlată, desfăşurate în laborator, au acuzat câmpurile electrice şi magnetice statice şi de frecvenţă foarte joasă (îndeosebi frecvenţele industriale, asociate sistemului energetic şi utilizării aparaturii electrocasnice şi de birou), dar şi undele electromagnetice din domeniul radiofrecvenţelor şi microundelor (utilizate în comunicaţii) de acţiune favorizantă a apariţiei şi mai ales a accelerării dezvoltării celulelor canceroase, prin diverse mecanisme (distrugerea echilibrului electrochimic al celulelor, influenţe mutagenice, diminuarea secreţiei de melatonină). Alături de efectele cancerigene, câmpurile electromagnetice sunt acuzate şi de influenţe negative asupra fenomenelor electrofiziologice naturale, de producerea unor afecţiuni degenerative ale sistemului nervos, de modificări genetice cu caracter ereditar, de tulburări psihice şi comportamentale etc.
Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sânt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi! Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Adunăm roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…
Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.
Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare prici¬nuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se întraripează ; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie şi al aceluia.
Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru priete¬nul său, îi ruga ca mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el. Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s’o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru priete¬nii lui.
Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arză¬toare, încât să nu ni se pară ca prietenul ni-i dator, ci că noi îi sântem dator lui chiar când el ni-i dator nouă.
Cel care iubeste nu vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte.
Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prie¬tenul săi dator decât să datoreze el aceluia.
Există o logică a rapacităţii şi a puterii – calea lui Cain – a celor şmecheri, care se descurcă în lumea asta, care se îmbogăţesc repede, care dictează şi stăpânesc. Aceştia poartă numele de fii ai omului, ai căruia împărăţii şi aparţin. Dar mai există şi o altă logică, a acelora care umblă pe calea lui Abel, ucis mişeleşte în câmp de fratele său Cain. Aceştia se numesc fii ai lui Dumnezeu pentru că, asemenea lui Set, urmaşul lui Adam şi ai lui Enos, fiul său, ei cheamă numele Domnului Dumnezeu. Aceştia, adică, nu se încred într-înşii, în slava şi bogăţia lumii acesteia, ci în Tatăl – în mâinile Căruia se află toată puterea în cer şi pe pământ. Şi, pentru că prin credinţă şi prin întreaga lor viaţă se ţin aproape de casa Domnului, se mai spune despre ei că sunt şi fii ai Împărăţiei.
Ediţia din 22 aprilie 2012 a emisiunii Universul Credinţei a fost una specială, în care s-a vorbit despre viaţă. Despre viaţa care triumfă odată cu Învierea Domnului, despre viaţa care triumfă odată cu fiecare naştere de prunc, despre viaţa care este ucisă cu fiecare avort.
“În aceste zile apele societăţii româneşti au fost tulburate de un proiect de lege care a născut multe controverse. Acesta prevede ca femeile însărcinate, care vor să-şi avorteze pruncul, să fie obligate să facă cel puţin o şedinţă de consiliere psihologică. În cadrul acesteia, mamei i se va explica ce înseamnă un avort, care pot fi urmările sale şi i se vor prezenta alternativele pe care le are la dispoziţie – cum ar fi încredinţarea copilului spre adopţie. Continuare…
Dr. Benjamin Standler susţinea că un consum excesiv de zahăr şi amidon dezhidratează celulele şi produce pierderi de calciu la nivel de muşchi, sistem nervos, oase şi dinţi. O deficienţă serioasă de calciu precede poliomielita. La fel se întâmplă şi în cazul magneziului. Dr. Neveu a obţinut vindecarea pacienţilor în timpul epidemiei de poliomielită folosind clorura de magneziu. Dar consumul de zahăr şi alcool creşte eliminarea magneziului prin urină şi duce la deficienţă de magneziu.
Dr. Hans Selye subliniază că nu orice stres este dăunător şi distinge două tipuri de stres: eustresul, care este stimularea pozitivă şi mobilizarea ce ne sprijină în realizarea scopurilor şi distresul sau stresul negativ, dăunător şi neplăcut, de cele mai multe ori rezultatul prea multor schimbări abrupte, al plictiselii, frustrării sau lipsei de scopuri.
Dr. Selye este cel ce a definit sindromul general de adaptare (General Adaptation Syndrome, GAS) şi a scris: „Poliomielita a fost menţionată în legătură cu fenomenul de rezistenţă încrucişată, astfel că efectul factorilor de stres în prevenirea dezvoltării leziunilor este frumos ilustrată prin epidemiologia poliomielitei şi studiile experimentale ale infecţiei la maimuţe. Există observaţii realizate într-un timp suficient de lung care arată că boala afectează numai cei mai sănătoşi copii din comunitate: incidenţa este mare în zona rurală şi mai mică în cea urbană, mai mare în suburbii şi mai scăzută în zonele sărace; incidenţa este ridicată în cazul copiilor bine îngrijiţi din ţările cu mortalitate infantilă mică şi neglijabilă în rândul copiilor subnutriţi din zona tropicală (…). Experimental, s-a observat că diferite forme de traumă şi malnutriţie scad incidenţa acestei boli sau oferă protecţie completă”.
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.
Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fie¬care om, pentru folosul lui propriu să aibă ne¬voie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi osta¬şul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.
La fel şi ne¬gustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n’ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n’ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n’a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult : chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
„Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos- Lumea în vremurile de pe urmă”, subtitlu şi tema generală a textelor adunate în acest nou volum, poate fi văzută ca un adevărat ghid al creştinului ortodox al timpurilor noastre.
Părintele Dionisie Ignat, unul din cei mai mari duhovnici ai Sfântului Munte, ne descoperă în cuvinte simple, dar luminate de Dumnezeu, calea pe care trebuie să păşim pentru a ne putea mântui. Credem că, într-adevăr, acest volum nu ar trebui să lipsească din casa niciunui creştin care caută cu sinceritate scăparea din mrejele lumii acesteia şi viaţa veşnică.
Vom reproduce în continuare, prin bunăvoinţa părinţilor de la Chilia Colciu din Sfântul Munte Athos, câteva fragmente din capitolele acestei minunate cărţi.
Ce-i drept, suntem în al VIII-lea veac! Încep ispitele şi necazurile fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist. După cum scriu Sfinţii Părinţi în multe scrieri, omenirea trebuie să treacă prin două mari nenorociri, mari crize: un război îngrozitor şi împărăţia lui Antihrist. Orice ar face, omenirea trebuie să treacă prin acestea. Care-o fi întâi şi care o fi pe urmă numai Dumnezeu ştie. [...]
Apostolii lui Antihrist sunt atâta de înţelepţi acuma, diplomaţi, foarte diplomaţi! Nu mai întrebuinţează sălbăticia, cum făceau împăraţii Romei cu creştinii. Atunci, dacă spuneai că eşti ortodox, imediat te omorau, te tăiau, te spânzurau.
Specialiştii ne spun că din 1998 temperaturile nu au mai crescut, iar din 2003 au început chiar să scadă. Lumea ştiinţifică vorbeşte, de asemenea, de o mică glaciaţiune spre care ne îndreptăm, iar teoria încălzirii globale pare să piardă serios teren.
Nu şi pentru cei de la Casa Albă, sediul preşedintelui american, al cărei purtător de cuvânt, Robert Gibbs, a declarat recent că răcirea globală pe care cu toţii o observăm se datorează tot încălzirii globale… Preşedintele Obama a format pe 8 februarie încă o agenţie pentru studiul efectelor încălzirii globale, iar preşedintele Franţei, Nicholas Sarkozy, şi-a reafirmat angajamentul de a introduce o taxă pentru emisiile de dioxid de carbon. Argumentul: climatologii dovedesc o dramatică încălzire a planetei! Dar cine sunt aceşti climatologi?
Una dintre marile preocupări ale societăţii contemporane este aceea de a apăra, cu orice preţ, dreptul minorităţilor – sau, cu alte cuvinte, de a elimina orice fel de „discriminare”. O mulţime de legi şi reglementări s-au dat în acest sens în ultimii ani, în cele mai multe dintre ţările occidentale. Nici una nu este însă atât de avansată în prescrierea egalităţii precum cea demarată în Parlamentul Marii Britanii în anul 2006, care, la 17 decembrie 2009, a intrat în faza de votare în Camera Lorzilor. Despre ce este vorba? O lege care exclude posibilitatea oricărei judecăţi şi discernământ în tot ceea ce priveşte alegerea personală sau comunitară, făcută în spiritul credinţei şi al unui sistem de valori.
Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fie¬care om, pentru folosul lui propriu să aibă ne¬voie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi osta¬şul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.
Cele mai recente comentarii